Autoarea născută în Constanţa este una dintre cele mai importante prezenţe literare feminine ale secolului trecut.
Cella Serghi s-a născut la 22 octombrie 1907 în Constanţa. A locuit împreună cu familia sa într-o casă de pe Strada Mării, la doi paşi de vila numismatului Mihail Şuţu, în Peninsula Ovidiu. Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff, a fost foarte legată de oraşul său natal. Bunicul Cellei Serghi, ceasornicar, a fost un pasionat colecţionar de obiecte vechi descoperite în vechiul Tomis.
Poeta-avocat
Familia Marcoff a locuit în Constanţa până în 1916. În timpul războiului s-a refugiat la Brăila, apoi la Bucureşti. Eleva Cella şi-a început clasele primare în Constanţa, apoi a studiat în alte şcoli din ţară, acolo unde a locuit împreună cu familia sa. Ca studii superioare optează pentru Facultatea de Drept, pe care o termină în 1931.
Proaspăta absolventă de studii juridice practică un timp avocatura şi începe să cocheteze cu arta literară. Publică reportaje şi cronici de teatru, toate apreciate.
Marea, izvor de inspiraţie
Despărţirea de oraşul în care s-a născut a fost foarte dureroasă pentru scriitoare şi va cânta nostalgia mării în cele mai multe dintre scrierile sale.
„Pânza de păianjen” a fost primul ei roman, un roman de succes, în care descrie nespus de inspirat Balcicul. „Pânza de păianjen” a fost considerat drept unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română şi a apărut cu o banderolă pe care scria: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman”. Povestea de viaţă şi de dragoste a eroinei Diana Slavu, cea care se luptă să evadeze din pânza de păianjen a unei existenţe cenuşii, se consumă când în centrul Bucureştiului, când pe digul de la Mangalia sau în orăşelul situat pe ţărmul Mării Negre, în Bulgaria.
Cella Serghi a fost apreciată de criticii literari şi îşi va şlefui de acum înainte condeiul, scriind în mai multe publicaţii ale vremii. Continuă să scrie şi la Paris, acolo unde va locui pentru o vreme. Se spune despre Cella Serghi că ar fi fost bună prietenă cu Camil Petrescu, cel care a şi convins-o să scrie.
În 1945 ocupă postul de secretară a Universităţii libere populare, iar după 1945 publică articole şi schiţe în revistele „Femeia”, „Flacăra”, „Viaţa românească”. Paralel cu activitatea publicistică, Cella traduce din Françoise Sagan – „Vă place Brahms ?” – şi „Casa de hârtie”, de Françoise Mallet-Joris.
Gest de suflet pentru constănţeni
Ca semn al iubirii depline pentru Constanţa, Cella Serghi a ţinut să consfinţească legătura cu Muzeul de Artă donând instituţiei lucrări care îi perpetuează numele.
„În 1985-1986 Cella Serghi a făcut două donaţii muzeului nostru. Ea nu avea copii şi adunase lucrări cumpărate sau primite cadou de la prietenii ei artişti. Avea o casă plină ochi de sus până jos cu lucrări de artă. Am fost în mai multe rânduri la ea acasă şi am selectat împreună lucrările care sunt donate de scriitoare muzeului nostru. Pe urmă a şi venit în două rânduri aici la inaugurarea donaţiei şi era emoţionată pentru că era destul de în vârstă, nu mai fusese de mult la Constanţa. S-a plimbat pe străduţele care îi aminteau de copilărie. Mi-a spus de acel mic magazin al bunicului”, rememorează directorul Muzeului de Artă din Constanţa, dr. Doina Păuleanu. Scriitoarea a donat şi Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa cărţi şi fotografii cu autograf.
O prezenţă „fermecătoare”
Directorul Muzeului de Artă din Constanţa, dr. Doina Păuleanu, a avut privilegiul de a o cunoaşte pe scriitoarea dobrogeană. Momentul întâlnirii cu aceasta rămâne, după ani de zile, la fel de emoţionant. Criticul de artă a fost fascinat, de asemenea, de romanele prozatoarei. „Când am cunoscut-o eu era în vârstă şi absolut fermecătoare.
Pentru generaţiile anterioare, romanele Cellei Serghi au reprezentat o lectură aş putea spune aproape obligatorie pentru toate tinerele deoarece erau romane de dragoste, dar scrise cu sensibilitate şi cu inteligenţă”, spune dr. Păuleanu.
Romane publicate
Cella Serghi a mai scris „Cad zidurile”, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul „Cartea Mironei” şi în 1972 sub titlul „Mirona”; „Cântecul uzinei”, 1950; „Cantemiriştii”, 1954; „Fetele lui Barotă”, 1958, redenumit în ediţia din 1974 „Iubiri paralele”; „Genţiane”, 1970; „Pe firul de păianjen al memoriei”, 1977; „Această dulce povară, tinereţea”, 1983, cu o ediţie a doua revăzută, apărută postum în 1993.
