Există pelicule atât de slabe încât devin aproape perfecte în lipsa lor de valoare. Acestea sunt campioanele absolute ale vidului cinematografic.
5. „Death bed: the bed that eats” – 1977
Filmul a fost început în 1971 și terminat în 1977, dar nimeni n-a vrut să-l distribuie. Până a fost redescoperit și lansat oficial în 2003, a circulat „pe sub mână”, dar nu ca film de groază, ci ca o comedie involuntară. Pelicula este exact despre ce credeți că este: un pat care-și mănâncă ocupanții. Uneori, ni se prezintă și cum are loc digestia respectivei piese de mobilier: e ca într-un dozator cu suc galben în care se toarnă cerneală roșie.
4. „Plan 9 from Outer Space” – 1959
Dacă ați văzut filmul „Ed Wood” al lui Tim Burton, cu Johnny Depp, știți cine a fost regizorul acestei pelicule: un artist al filmelor proaste. Subiectul? Când deasupra Americii apar farfurii zburătoare, câțiva oameni – dintre care unii tocmai au fost înviați cu ajutorul unui dispozitiv electric – pornesc lupta cu invadatorii. Filmul e prost, categoric, dar este ceva ce îl salvează: o naivitate uneori încântătoare și un optimism incurabil, care nu se împiedică de detalii, că OZN-urile sunt plimbate pe ațe, că microfoanele folosite pentru captarea vocilor se văd sau că aceeași perdea de duș e folosită ca poartă de intrare spre cockpit-ul unui avion unde piloții stau pe scaune de lemn sau la dezvelirea unei bombe. Seamănă cu modul în care copiii își construiesc jocurile, fără să le pese de nepotriviri. Wood a apucat să turneze câteva cadre cu prietenul său, Bela Lugosi – celebru pentru că-l interpretase pe Dracula în filmul cu același nume –, până ce acesta a murit, dar Wood a decis să-l păstreze în film, dublat de un alt actor filmat din spate.
3. „Manos: The Hands of Fate” – 1966
Când Hal P. Warren, un vânzător de asigurări și de îngrășăminte din El Paso, a pus un pariu cu scenaristul Stirling Silliphant, susținând că oricine poate face un horror, a rezultat acest film. Subiectul? O familie aflată în vacanță este răpită de membrii unui cult bizar. Începutul? O secvență de vreo nouă minute în care mama, tatăl și copilul merg cu mașina, peste care scenaristul, regizorul, producătorul și actorul Warren ar fi trebuit să adăuga genericul cu distribuția și titlul filmului, dar n-a mai făcut-o. Singurii actori plătiți au fost interpretul rolului principal, care a primit o bicicletă, și un câine, care s-a ales cu o pungă cu hrană. Pentru filmări s-a folosit aparatură împrumutată, printre care și o cameră ce putea filma maximum 32 de secunde, deci aceasta e durata maximă a oricărei scene. La un moment dat, se vede și clacheta care dă intrarea, ba chiar și o insectă mergând pe lentila aparatului. Toate vocile au fost dublate ulterior de Warren și de alte patru persoane, printre care o femeie imitând glasul unei fetițe de 7 ani. Editarea s-a făcut în mai puțin de patru ore.
2. The Room – 2003
I s-a spus „The Citizen Kane al filmelor proaste”. Este cea mai costisitoare pierdere de timp din cinematografie, o capodoperă a nulității efervescente. Un băiat – interpretat de actorul/scenaristul/regizorul/producătorul Tommy Wiseau – iubea o fată, cu care și face amor imediat ce începe filmul, prilej de a ne arăta și o pereche de fese. Din păcate, ale lui. Wiseau a insistat ca respectivele sale detalii să apară, altfel, susținea el, filmul urma să nu se vândă. Fata iubește însă un alt băiat, cu care face amor în cea de-a treia scenă. Al doilea băiat e însă cel mai bun prieten al primului și, când acesta află, spre sfârșit, își trage un glonț în cap.
„De ce așa târziu?”, îți vine să întrebi, văzând risipa. Costurile peliculei au fost de 6 milioane de dolari. Wiseau susține că a finanțat pelicula vânzând geci de piele importate din Coreea de Sud. Timp de mai bine de cinci ani, un poster imens al filmului a fost pus în Hollywood, reprezentându-l pe Wiseau – care e și extrem de urât – cu ochii întredeschiși, chiria lunară fiind de peste 5.000 de dolari. În ciuda averii cheltuite, unele scene sunt prost focalizate, pentru că nimeni nu s-a obosit să verifice aparatul de filmat. Turnarea a durat peste șase luni, răstimp în care doi directori de imagine și echipele lor și-au luat lumea-n cap, iar trei actori au demisionat, scenele cu ei trebuind refăcute. Mulți dintre membrii echipelor de filmare aveau probleme serioase în a-și stăpâni râsul, existând chiar și un cort, ceva mai departe de platoul de filmare, unde puteai merge să hohotești organizat.
1. „Birdemic: Shock and Terror” – 2010
Îi țineți minte pe cei mai slabi elevi din clasă, care dezlănțuiau mereu hohote de râs când răspundeau la ore și treceau mereu clasa pentru că erau simpatici în prostia lor? Așa e și acest film: un omagiu tâmp pentru „Păsările” lui Hitchcock.
În 2009, regizorul și producătorul James Nguyen a încercat să-și înscrie filmul – a cărui realizare îl costase 10.000 de dolari – la Festivalul Sundance. Refuzat de către organizatori, a început să colinde zona, organizând proiecții gratis lângă microbuzul pe care instalase difuzoare și scrisese „Bidemic”, „mâncând” astfel o literă. Nguyen susține că este părintele unui nou gen: thriller-ul romantic. De altfel, are dreptate: în prima jumătate a filmului, un flăcău se străduiește să ducă o fată în așternut, apoi, când tocmai reușește – șoc și teroare: apar păsările ucigașe! Zburătoarele aduc cu navele extraterestre din prima generație de jocuri electronice din anii ’80 și se văd ca abțibildurile înnegrite de pe mobila albă de bucătărie. La contactul cu solul, explodează. Actorii sunt parcă ciopliți din lemn și își declamă replicile ca niște roboți telefonici. În 2013, a apărut o continuare – “Birdemic 2: The Resurrection” – care e mai bună, în sensul de mai proastă.
Articolele autorului pot fi citite pe adriangeorgescu.ro
Prima parte a acestui clasament a apărut în ediția de marți, 8 martie, a României libere.
