Pentru foarte multă lume, denazificarea Germaniei este o poveste fericită a înlăturării unei dictaturi înfricoşătoare şi instaurarea unei democraţii stabile şi paşnice pentru prima dată în istorie. Este povestea cu care americanii au trăit în timpul Războiului Rece şi prin care s-a găsit o justificare pentru împărţirea şi ocuparea ţării de-a lungul a mai multor decenii, spun cei de la The New York Times.
Însă există şi o altă versiune a acestei file din istorie care nu este atât de cunoscută pentru că atinge subiecte tabu precum expulzarea a milioane de germani din Europa de Est sau numeroasele violuri realizate de Armata Roşie.
Asta este povestea care nu s-a auzit în multe împrejurări, o istorie în care denazificarea este prezentată din perspectiva torturilor la care au fost supuşi prizionerii germani în lagărele de muncă conduse de Aliaţi.
„Adevărul este că nu ştim foarte multe despre suferinţa Germaniei de la sfârşitul războiului şi că istoricii au integrat-o în perioada de suferinţă a Europei. Ştim că şi criminalii pot fi victime şi că atât Germania, cât şi Europa de Est au fost transformate de dezrădăcinarea populaţiilor pe parcursul anilor ‘40, incepând cu evreii şi ajungând în final cu germanii. Până în 1950, est-europenii s-au bucurat de o omogenitate naţională virtuală”, scrie autorul articolului Mark Mazower, profesor de istorie la Universitatea Columbia.
Exorcizarea lui Hitler
Subiectul denazificării Germaniei şi a celor două perspective asupra acestui proces au fost prezentate de scriitorul Frederick Taylor în două lucrări. Una dintre acestea -„Dresden’ prezintă bombardamentele realizate de Aliaţii în 1945 şi spune că aceste atacuri erau necesare, deşi multe voci susţin contrariul.
Cealaltă lucrare numită „Zidul Berlinului” încearcă să separe miturile de realitate deoarece priveşte dincolo de simbolistica Zidului şi îl prezintă ca fiind un lucru ce a servit intereselor geopolitice a Uniunii Sovietice, dar şi a Americii.
Istoria tumultoasă a Germaniei din 1945 este prezentată de Taylor şi în cartea „Exorcizarea lui Hitler” care are aceleaşi ingrediente ca şi celelalte opere- glume colorate şi amintiri chinuitoare. Însă autorul nu s-a decis ce variantă a istoriei vrea să o abordeze, iar rezultatul este puţin confuz. Într-o oarecare măsură, acest rezultat se datorează şi faptului că Germania din 1945 era un loc confuz deoarece influenţa lui Hitler se manifesta în cele mai neaşteptate moduri.
Una dintre poveştile intrigante prezentate este cea a unui ofiţer din serviciile secrete americane care a intervievat un politician social-democrat dintr-un oraş german recent eliberat. Ofiţerul a rămas suprins atunci când interlocutorului său şi-a ridicat mâna pentru a saluta şi a început să vorbească despre necesitatea curăţării Germaniei de sângele contaminat, adică era nevoie de exterminarea oamenilor care îi susţineau pe nazişti.
Pentru a nu mai avea suprize în momentul în care vor ocupa Germania, americanii şi-au luat anumite măsuri de precauţie. Astfel, echipe de istorici şi oameni de ştiinţă au lucrat pentru a realiza manuale, culegeri de istorie şi ghiduri a culturii germane, toate modificate.De asemenea, amploarea acţiunii şi efectele ei asupra oamenilor au fost analizate de economişti, nutriţionişti şi profesionişti din domeniul sănătăţii publice.
Tocmai acest interes pentru binele Germaniei şi a populaţiei ei face diferenţa între cele două abordări a denazificării pentru că lui Hitler şi anturajului său nu le păsau deloc de nevoile celor învinşi sub conducerea lor.
Cele două mistere a Germaniei
„Exorcizarea lui Hitler” este construită în jurul a două mistere nerezolvate până acum, intrigi ce sunt legate de comportamentul poporului german atunci când războiul s-a încheiat.
Una dintre întrebările lăsate fără răspuns este de ce au continuat germanii să lupte cu hotărâre pentru mult timp deşi era clar că războiul era pierdut. Oamenii nu s-au descurajat deşi soarta lor era evidentă şi nu au ţinut cont nici de strategiile Aliaţilor, şi anume politica predării necondiţionate şi temutul plan Morgenthau care susţinea distrugerea bazei industriale a Germaniei şi „pastoralizarea” ei.
Autorul subliniază în cartea sa şi teroarea simţită de germani la apropierea Armatei Roşii, un sentiment stârnit de povestea unei atrocităţi comise de sovietici într-un sat din Prusia de Est. Până în iarna lui 1944-1945 în rândul germanilor s-a instaurat sentimentul că sunt singuri în lume şi au ajuns la un fel de înţelegere intuitivă a acţiunilor pe care le-a realizat ţara lor. Această stare a dus la îndeplinirea scopului regimului german, şi anume construirea unei societăţi capabile să reziste şocului războiului mult mai eficient decât una care s-a prăbuşit în mod ruşinos în 1918. Germania era o ţară care avea să lupte până în ultimul moment.
A doua întrebare lăsată fără răspuns este de ce finalui războiului a fost atât de decisiv, fără a exista vreo mişcare de rezistenţă despre care să se vorbească? Unii spun că sfârşitul a fost realizat în acest fel pentru a le reaminti tuturor că în timpul războiului mişcările de rezistenţă armate se puteau construi numai în locurile care puteau beneficia de ajutor din străinătate. În schimb, această realitate ar putea fi şi un semn al faptului că germanii erau într-adevăr conduşi de Hitler iar după moartea conducătorului totul se încheiase.
Pentru că în „Exorcizarea lui Hitler” analizele sunt sacrificate în detrimentul anecdotelor, se pare că nu vom găsi niciodată rezolvarea acestor două mistere care bântuie istoria Germaniei naziste.
Cartea are unele poveşti interesante despe reţeaua de guerilla a celor care erau împotriva Aliaţilor şi descrie cu lux de amănunte condiţiile îngrozitoare în care erau ţinuţi sute de germani în lagărele de muncă ale aliaţilor. Însă numărul victimelor din rândul deţinuţilor germani nu se compară cu cel al victimelor sovietice din lagărele naziste care a fost de 10 ori mai ridicat.
„Concluziile lui Taylor sunt ezitante, dar în cazul în care Europa va avea acum o problemă cu Germania, aceasta nu este din cauza ambiţiilor ţării în străinătate, ci pentru că ea va deveni mai interiorizată”, încheie Mark Mazower articolul.
