In politica medievala, dar cu radacini in antichitatea romana, daca nu si mai demult, sacralizarea guvernarii conferea regelui un corp dublu: unul efemer, semn al umanitatii sale, si altul intangibil si etern, dovada a perenitatii puterii. In fapt, persoana regelui nu putea fi distinsa de functia sa de conducator. Iar aceasta dubla corporalitate simbolica a dat nastere unei iconografii specifice, unei teorii justificative, dar si unor mecanisme politice distincte care foloseau atat persoanei, cat si Coroanei. Mai tarziu, cand statul modern se contura, incepand cu secolul al XVI-lea, regele a fost depersonalizat, fiind redus la simplul rol de functie politica. Trecerea de la sacralizarea puterii la desacralizarea sa a fost plina de consecinte practice, influentand dezvoltarea societatilor occidentale. Caci daca imparatul roman era in acelasi timp si functie, si individ, presedintele Statelor Unite, desi sef de stat si, totodata, conducator al unui imperiu, e doar un fel de functionar care isi face job-ul. El nu da spectacole private, chiar daca mizeaza uneori pe show.
Teoria dublului corp al regelui a lui Ernst Kantorowicz nu are doar valente istorice, ci ne ajuta sa intelegem si contemporaneitatea. Caci simbolica dublului corp al regelui, departe de a fi istorie, s-a intors. Intre viata privata si functia publica nu mai exista, din nou, nici o diferenta. Dupa ce aceasta veche traditie monarhica a fost reintegrata discret in sistemul politic francez de generalul Charles de Gaulle, fiind apoi neglijata de ceilalti patru presedinti ai celei de-a cincea republici franceze, acum, o data cu presedintia lui Nicolas Sarkozy, confuzia intretinuta intre persoana si functie e mai puternica decat oricand. Daca ar fi doar Sarkozy inca ar fi simplu, dar pe vechea filiera romana il regasim si pe Berlusconi, care, via Mussolini, a preluat acelasi comportament. Iar la noi traditia lui Carol al II-lea pare sa fi gasit in Traian Basescu un continuator.
Aceasta asa-zisa noua politica, promovata cu dezinvoltura de acesti lideri lipsiti de prejudecati, urmareste sa compenseze criza politicii traditionale. Doar ca, in masura in care politica nu-si mai gaseste propriul continut si orice poate deveni politica, totul devine posibil. Poate si din aceasta cauza distinctia dintre public si privat, ca si cea dintre viata personala si functia publica a liderului au disparut. Dar, odata compromis spatiul public, dezvaluindu-ni-se celalalt corp al regelui, ni se intinde o capcana. Confuzia dintre puterea politica si cea mediatica pe care sarkoberlusconismul o presupune duce nu doar la depolitizarea politicii, ci si la esecul democratiei ca proiect al implicarii cetatenesti. Caci "regele" isi permite capricii pe care modestul presedinte al unei republici nu si le poate permite.
Noul lider se vrea iubit, nu respectat. Relatia sa cu publicul e una sentimentala, iar politica sa se distanteaza atat de retinerea burgheza, cat si de virtutea republicana. Sa ne gandim la insinuarea principiului monarhic al ereditatii in asa-zisele noastre republici, vizibil si la Nicolas Sarkozy, care il antreneaza pe tanarul Jean pentru o cariera politica, dar si la Traian Basescu, care a incurajat ambitiile politice ale fiicei sale. Sa asistam oare la generalizarea unui model de lider pe care Pierre Musso il regasea la Sarkozy si la Berlusconi si il denumea neocezarism regresiv? Un autoritarism care trimite mai degraba spre reactionarismul unui Napoleon al III-lea decat spre progresismul mult mai celebrului sau unchi, Napoleon I. Totusi, mai exista inca, poate doar pentru a confirma regula, si un presedinte german, ales mereu in aceeasi zi simbolica, pe 23 mai, de Ziua Constitutiei, si care asigura prin functia sa de echilibru stabilitate si eficienta unui sistem politic care, pe vremea cand spatiul public era viciat sau anulat, a cunoscut derapaje dramatice.
Cristian Pirvulescu este analist politic si profesor la SNSPA
