Am vazut intr-un articol anterior ca exista paralele interesante intre evolutiile care au condus la crahul bursei de la New York in 1929 si criza izbucnita in 2007 in SUA. Ambele s-au declansat dupa o perioada de ani de zile in care tranzactiile speculative alimentate de expansiunea creditului au produs o ruptura intre economia reala si preturile activelor financiare; in ambele cazuri au existat analisti care au incercat sa justifice aceasta discrepanta prin circumstante exceptionale (progresul tehnologic, globalizarea, soliditatea sistemului financiar international etc.). si, nu in ultimul rand, in ambele cazuri, autoritatile de reglementare si factorii politici au ignorat sau chiar negat pana in ultimul moment posibilitatea declansarii unei crize. Presedintele american in exercitiu Herbert Hoover declara in decembrie 1929, in fata Congresului, ca masurile luate de el au "restabilit increderea".
In martie 1930, anunta ca efectele crahului asupra somajului se vor sfarsi in saizeci de zile; in luna mai spunea ca este convins ca ce a fost mai greu a trecut si redresarea va fi rapida. La sfarsitul aceleiasi luni prognoza ca in toamna economia va reveni la normal. Iar un lider republican din acel moment si-a exprimat convingerea ca evolutiile de pe bursa erau rezultatul unui complot menit a discredita administratia republicana!
Nu este lipsit de interes sa urmarim ce s-a intamplat in perioada ce a succedat crahului bursier din 1929 si modul in care economia americana si-a revenit din criza, deoarece si aici putem identifica unele aspecte relevante pentru ziua de azi. Contractia pe care a cunoscut-o economia americana in anii 1929-1933 este fara asemanare cu orice alta perioada pentru care sunt disponibile date statistice. Pe parcursul a patru ani, productia industriala a scazut cu 45 la suta, produsul intern brut pe locuitor a scazut cu 29 la suta, iar somajul a cuprins un sfert din populatia ocupata.
Venitul familiei medii a scazut cu 40 la suta. Investitia privata in economie s-a redus de la un nivel de 16 la suta din PIB in 1929 la mai putin de 2 la suta in 1932. Din cele 25.000 de banci existente in 1929, peste 11.000 au dat faliment pana in 1933, iar creditarea aproape ca incetase. Prabusirea preturilor produselor agricole cu pana la 60 la suta, precum si o serie de ani secetosi inceputi in 1930 aduc la faliment peste un milion de fermieri. Doua milioane de oameni raman fara locuinte, formand asa-numitele "Hoovervilles" – orasele lui Hoover. Sentimentul de revolta si cel de disperare pun la incercare intregul edificiu social.
Masurile initiate de presedintele Hoover, care mergeau in directia scaderii impozitelor, stimularii creditului si sporirii cheltuielilor guvernamentale (datoria publica s-a dublat din 1929 pana in 1933), nu au avut efectul de stopare a crizei scontat. Una dintre cele mai controversate masuri luate in aceasta prima perioada a fost adoptarea de catre Congres, in iunie 1930, a legii Smoot-Hawley, prin care tarifele pentru importul a mii de produse erau majorate. Scopul era acela de a incuraja consumul produselor americane in defavoarea importurilor. Masura a avut insa efecte catastrofale, determinand in replica cresteri de tarife in toate tarile lumii. Urmarea a fost o prabusire a comertului international, care a agravat criza la nivel mondial si a lovit economia americana, indeosebi sectorul agricol, care depindea mai mult de exporturi.
Alegerile de la sfarsitul anului 1932 sunt castigate zdrobitor de Franklin D. Roosvelt, care obtine 22,8 milioane de voturi fata de 15,7 cat obtinuse Hoover. O data cu instalarea noului presedinte la Casa Alba la inceputul anului 1933, o unda de incredere si optimism cuprinde tara. Primele semne ale redresarii se fac simtite chiar in acelasi an, dar anii care au urmat, cu cresteri medii anuale ale PIB de peste 9 la suta, au intrecut orice asteptari. In 1937, produsul intern brut atingea 96 la suta din nivelul anului 1929, iar somajul a scazut la 14 la suta. In 1937 si 1938 insa, economia cunoaste din nou o scadere, iar somajul urca la 19 la suta. Aceasta noua contractie este, in general, atribuita deciziei administratiei si Congresului de a renunta la politica monetara si fiscala expansionista prin cresterea de catre Rezerva Federala a rezervelor obligatorii ale bancilor si prin reducerea deficitului bugetar.
Abia in 1939 economia americana ajunge sa depaseasca nivelul din 1929, insa multi istorici considera ca doar intrarea Americii in razboi a pus capat Marii Depresii. Complexul de masuri luate de presedintele Roosvelt, cunoscut sub numele de New Deal, a fost perceput chiar de catre contemporanii sai ca avand un rol decisiv in depasirea crizei. Multe dintre masurile adoptate in aceasta perioada au reformat societatea americana, punand bazele unor institutii care dainuie si astazi. Alte masuri, precum cele de plafonare a unor preturi sau de interventie in distributia salariilor, au avut un caracter tranzitoriu. In orice caz, spiritul acestor politici economice este stralucit fundamentat teoretic si sistematizat in lucrarea publicata in 1936 de John Maynard Keynes "Teoria generala a ocuparii, a dobanzii si a banilor", care ramane si astazi un ghid de navigatie prin turbulentele crizei.
Nu putem trece totusi cu vederea faptul ca economistii raman divizati in opiniile lor privitoare la cauzele crizei din 1929-1933, la eficacitatea masurilor adoptate in acel moment si, implicit, cu privire la politicile aplicabile astazi. Evident ca nu lipsesc nici cei care aduc argumente in favoarea ideii ca tocmai interventiile guvernamentale au condus la criza, iar programele de combatere a crizei au contribuit in fapt la prelungirea sa. Ca de atatea ori, economistii se dovedesc mai putin folositori decat spera decidentii politici, semanand poate cu filosofii.
