România: Vama Borș și deja-s obosit – trei ore de la Cluj la Oradea. Tiruri, căruțe, câini morți. Într-a treia. Din loc în loc, ruinele Autostrăzii Transilvania. În urmă cu un ceas: pauză de cafea în vârful unui deal. În sfârșit oameni. Servicii impecabile. E ceva afacere de familie, adie a coptură cu mere. În restaurant – curățenie lună, s-au trezit la șase de dimineață și împart veselie – știu, sună a metaforă, dar chiar asta fac: haideți să v-arăt găinile, dincoace-i afumătoarea, totul e proaspăt, vreți să mâncați? Dac-ar face măcar drumurile, că noi, de muncit, vrem să muncim, zice el. Și să nu schimbe ăștia legile, că abia am ajuns pe linia de plutire. Înapoi la drum, într-a treia! Tiruri, căruțe, câini morți.
Vama, în sfârșit. Calculăm cât mai e până la prima autostradă. A ungurilor, că noi n-avem decât bucăți. Cioturi – așa li se spune; în Ardeal numești ciot o bucată de lemn pe care n-o poți folosi la nimic; Ciotu’-i ziceam și ălui mai mare bețiv din sat, că nu te puteai baza pe el. Satele ungurești, ca la noi, dar mai curate. Din când în când, ridicături de pământ – se muncește continuu, vor să aducă autostrada până la Oradea. O s-o lege de drumul comunal din Borș? Tata, la noi de ce nu-s autostrăzi? Pentru că avem niște proști în susul țării. Tata, da’ de ce nu putem aduce niște oameni care nu-s proști? Pentru că proștii de sus sunt votați de proștii de jos. Tata, și tot timpul o să fie așa la noi? Nu știu; pun’te cu burta pe carte și schimbă tu ce-i de schimbat. Nevastă-mea-i mai deșteaptă: copii, hai să schimbăm subiectul, că-i vacanță, nu ședință! Tac. Da’ chiar: noi de ce nu suntem în stare să punem asfalt pe niște ridicături de pământ?
Am scăpat. Autostradă. Cred că și cei care treceau Dunărea înot pe vremea lui Ceașcă aveau același sentiment. Am scăpat! Drum întins până la hotel. Satul, Nagyrecse, e mic-mic. La doi pași sunt Slovenia și Croația. În parcare – mașini din jumătate de Europă. Poți plăti în forinți sau în euro, ambele apar pe bonul fiscal. Am putea face și noi la fel, dacă tot mergem înspre moneda comună. Surpriză faină: meniul e și în românește, alături de steagul României; e ca și cum în Giurgiu ai vedea meniuri în ungurește. Întreb distrat: cum de? Doamna de la recepție, mândră: vrem să ne țineți minte și să reveniți, avem cele mai bune servicii. Etc., etc. Adică turism. La asta, cam toți din jurul nostru-s maeștri. Noi… – mai bine taci, că iar te fac unii bozgor. Boaghenă. Vândut ungurilor, agatârșilor, extratereștrilor. Un sfert din parcare se umple cu mașini de Arad și Timișoara; de undeva apare un mustăcios. Au văzut c-au venit mai mulți români și mustăciosul știe românește. Nu fură Ardealul, doar întâmpină oaspeți.
Știi ce-mi place cel mai mult în străinătate? Că lumea-ți respectă fiecare bănuț cheltuit. Și că-n străinătate, român-neromân, o hârtie nu arunci pe jos; un loc curat te face și pe tine curat. Nu lași buruieni pe șanț când vecinii tund iarba. Și la noi sunt restaurante curate, și la noi sunt servicii faine, da’ până să ajungi musai prefă-te că nu vezi PET-urile de pe malurile pâraielor. Unu’ le-adună, o sută le-aruncă la loc. Nu ne-am născut așa, dar statul/sistemul sau ce-o fi îți taie încrederea-n locuri. Celelalte țări sunt clădite pe încrederea omului în sistem/stat/țară, la noi puterea statului îți face capul plecat. Un om cu capul plecat e în esență prost – ca și statul: dacă ai în fața porții o groapă-n asfalt și te deștepți și o astupi, iei amendă de nu te vezi. Te-ai atins de brandul de țară, nepatriotule! La noi nu!
Slovenia. Verdele îți intră-n ochi. Peste tot e verde. Unde n-au avut bani de autostrăzi, au făcut drumuri rapide. Privești în jur și nu-ți vine să crezi c-a trecut comunismul și pe la ei. Au împădurit tot, se văd copacii tineri pe fiecare petic de pământ. Din loc în loc – stive mari de căzături uscate, le scot din păduri și le vând ca lemne de foc. Oare-s răutăcios dacă întreb de ce la noi nu? De ce la noi se taie pădurea verde și de căzătura uscată n-ai voie să te atingi? Acuma vrea madam ministra să scoată și aplicația aia, Inspectorul Pădurii – e o chestie care funcționează și atunci de ce să n-o facă praf? Votul românilor – la fiecare porcărie, tot cu asta-i dau înainte, ‘tu-i mama lui de vot…
Tac – că-i vacanță, nu ședință. Restaurant. Curat. Servicii impecabile. Ca în vârful dealului înspre Oradea, ca în Ungaria. Oamenii-s la fel. Diferența o vezi doar în spațiul public. Sau domeniul public, cum să-i zic? Vezi diferența doar acolo unde se bagă statul. Noi avem un stat idiot. Te poți supăra pe mine pentru vorbele astea, dacă vrei. Dar pericolul ăl mare, la noi, e ca oamenii, încet-încet, să semene cu statul. Dacă ești bețiv notoriu, și fiu-to va gusta vodca la paișpe ani. Așa merge lumea: statele civilizate se bizuie pe oameni civilizați, statele tâmpite, pe tâmpiți –
da’ asta nu-i foarte voie s-o spui, că vin ăia care țâpă PET-uri prin pâraie și zic că ești anti-național. Pardon, anti-Național – că la noi chestiile astea-s cu majuscule.
Italia. Autostradă, trei benzi. Într-a cincea. Plin de tiruri, ca în Ungaria și Slovenia. Coloanele de tiruri îți arată cum se mișcă economia. Dinamica ei. Dac-am avea autostrăzi, și la noi ar fi la fel. Dar noi n-avem – tata, de ce la noi nu sunt autostrăzi? Uite-acolo, e Veneția –
că-i vacanță, nu ședință.
Rimini. Șase dimineața. Pe terase sunt doar camerierele. Limba română peste tot, își beau cafeaua cu micii patroni. Râd. Când au plecat din țară plângeau.
Mai plâng și acum, când vorbesc la telefon cu copiii. Apoi fac curat în camere. Băile lucesc, cearceafurile-s la dungă. Sunteți români? Da. Râd iar. În străinătate, când întâlnești un român, se pune că ți-e un fel de rudă. Probabil există un fel de Dumnezeu numai al nostru, care ne-ncheagă – cum închega bunu’ cașu’, mai demult. Apoi mai pune, Dumnezeul ăsta, un pic de salicil, ca să conserve ce-i de conservat.
Plajă. Steaguri din toate țările. Unu’ mai hâtru înalță steagul lui U Cluj. Lumea se-adună și se bucură.
Selfi-uri. Cos’e U Cluj? Un fel de Juve? Il Grande Torino? Si, si! Siamo fratelli! Bellissima Romania, bellissimi rumeni! Aici e vacanță, nu ședință.
