Are Europa dreptate să ne beştelească pentru că punem în pericol statul de drept, atunci cînd sigur e ţinta propagandei unei tabere sau a alteia? Răspunsul la această întrebare nu lasă loc de interpretare, cum s-ar putea crede din discursurile foarte neinformate pe care le auzi în România în aceste zile. Ca atare azi o să răspund pe larg, şi, cu scuze, poate didactic. Şi eu sunt sătulă adesea de cursurile de guvernanţă europeană pe care trebuie să le ţin în fiecare an, dar de cînd m-am întors în ţară de două zile îmi reproşez că le-am ţinut numai în Germania, cînd la noi ar fi fost mult mai mare nevoie.
Ce ne-a reproşat UE, la unison între liderii de la Bruxelles şi cei ai marilor state (nu „puteri”: am rugămintea să nu mai folosim faţă de ţări membre UE această terminologie, care nu face decît să ne pună eticheta naţional-comunismului ceauşist)? Intervenţia UE nu a fost pentru Băsescu, Blaga şi Anastase, chiar dacă asta subliniază Traian Băsescu în campania sa electorală. Nici nu a fost ca urmare a dezinformării unor ONGuri, cum se susţine pe la trusturile dlui Voiculescu. Prin natura lor, ONGurile informează parţial, nu doar că multe sînt partizane politic, ci pentru că sînt interesate doar de anumite subiecte (cianuri, etc). UE a fost perfect informată de ambasadele sale la Bucureşti, O să explic întîi principiile legale ale intervenţiei UE şi unde au fost şi sînt problemele. Cum le remediem, este altă discuţie.
Confuzia numărul unu care domneşte în România este asupra termenului de suveranitate parlamentară, concepută barbar ca o suveranitate absolută, de care nu dispuneau nici monarhi ca Regele Soare în Europa. Da, Parlamentul e suveran, sînt prima care afirmă, el legislează, nu şeful statului. Dar această suveranitate e limitată, nu absolută. Şi Ludovic al XIV-lea, care a dat numele absolutismului, avea suveranitate doar în limitele unor legi (de exemplu nu putea da o lege pentru a expropria pe cineva care nu era de acord, şi fără a plăti justă compensaţie). Iar legea nu e de plastilină, nu o putem schimba seara ca să ne convină dimineaţa. Definiţia însăşi a statului de drept este de stat în care legea însăşi e suverană, o lege care nu poate fi contrară principiilor dreptului natural, principiilor de drept şi nici modificată în cursul unui proces constituţional déjà demarat. Or, Europa e un stat de drept prin excelenţă şi aceste principii sînt adînc înrădăcinate în cultura oricărui european, că e socialist sau liberal. Lord Mackenzie Stuart definea statul de drept în cadrul comunităţii europene afirmînd că aceia care administrează legea sînt ei înşişi supuşi limitărilor impuse de lege, iar cei care sînt administraţi au drepturi legale care trebuie protejate[1]. Criteriile de la Copenhaga, condiţie preliminară a aderării, fac referire expresă nu doar la spaţiul european comun, circumscris de legea europeană, ci şi la spaţiul naţional legal, atunci cînd afirmă că „[…] Statele membre sînt societăţi libere şi democratice care au în comun credinţa că relaţiile dintre cetăţeni şi stat au la bază statul de drept”[2]. Aceste principii se regăsesc în tratatul de aderare semnat în aprilie 2005 şi ratificat de parlamentul României pe 17 mai 2005 cu 434 voturi pentru la 0 contra sau abţineri. Acesta conţinea şi celebrul mecanism de cooperare şi verificare, introdus pentru că erau dubii asupra statului de drept, şi ca atare Parlamentul nostru, şi nu altcineva, a dat dreptul UE să ne controleze în domeniul justiţiei şi al statului de drept. Parlamentul şi-a luat deplina răspundere şi cînd la modificarea constituţională din 2003 a eliminat referendumul în chestiuni europene, stabilind că e suficientă aprobarea Parlamentului pentru integrarea în UE, şi a pus în fapt aceste principii cînd a consfinţit în februarie 2008 Tratatul (constituţional) de la Lisabona (Tratatul de reformă al Uniunii Europene), cu 387 de voturi pentru şi unul împotrivă, al deputatului independent Lavinia Şandru. „Acest vot nu reprezintă un vot în favoarea interesului naţional sau Tratatul de la Lisabona va prevala în faţa Constituţiei României”, a spus ea atunci. De pe centura politicii sau unde era, dna Şandru nu băgase de seamă că legea europeană prevala déjà asupra legii româneşti şi prin tratatele anterioare. Pentru că acesta e al doilea principiu care nu e clar înţeles la noi: în acest moment legea europeană e mai tare decît cea românească acolo unde există conflict, şi o completează unde nu există conflict. Cînd vorbim de „Constituţie” noi nu ne mai referim doar la documentul din 2003, ci şi la tratatul European, în multe puncte care privesc Constituţia. Ce e drept, tot prin tratatul de la Lisabona, s-a mărit controlul parlamentelor naţionale asupra legislaţiei europene chiar din stadiul propunerii de către Comisie (nu ştiu cît de des a folosit Parlamentul nostru acest nou drept; eu nu am auzit de nici o situaţie şi, oricum, se aplică doar la legislaţia nouă). Deci prin votul parlamentarilor noştri, şi nu al nostru, că pe noi nu ne-a întrebat nimeni, Constituţia noastră s-a mărit fundamental prin integrarea în UE, incluzînd tratatele europene, iar prevalenţa a fost acordată legii europene faţă de cea românească. A doua noastră curte constituţională a devenit astfel cea de la Luxemburg. Arbitrul statului nostru de drept era, încă mai demult, de la semnarea Convenţiei Drepturilor Omului, curtea de la Strasbourg, CEDO. Spaţiul nostru constituţional este astfel unul al multiplei jurisdicţii, dar în materie de drepturi ale omului şi stat de drept, prin voinţa parlamentarilor noştri exprimată prin vot în repetate rînduri, suveranitatea finală nu mai e la noi. Iar noi nu sîntem o bandă de piraţi care nu ştie unde a pus degetul şi nu îşi respectă semnătura, că nu a vrut decît să abordeze vasul european.
Iată deci că dl Barroso are dreptul să intervină, cum i-au cerut de altfel celelalte instituţii UE reprezentînd pe toţi ceilalţi membri, şi se înşeală colegii mei comentatori, CTP sau Victor Ciutacu, atunci cînd cred că el nu are acest drept (sînt convinsă că dl Valentin Stan nu a fost consultat, sau nu i-ar fi lăsat în greşeală). Şi acum, că am stabilit că UE a avut dreptul de a sesiza încălcarea, în ce a constat ea? Le iau la rind, în ordine mai degrabă aleatorie:
– E o gravă încălcare a statului de drept să revoci avocatul poporului pentru că a făcut o sesizare admisă deja de Curtea Constituţională, argumentînd că nu avea dreptul. Motivaţia revocării, că ar ţine cu opoziţia, e greşită de la un capăt la altul. Avocatul Poporului trebuie să reprezinte în primul rînd opoziţia, că el are menirea de a cenzura abuzurile puterii. El însă nu ia decizii şi nu trebuie dat afară pentru simplul act de a-şi fi făcut datoria de a prezenta cazul, chiar greşit prezentat. E un avocat, el sesizează, Curtea decide, unde am ajunge dacă dăm afară din barou avocaţii care pierd procesele? Cu atît mai absurd e să dai afară unul care a cîştigat. Văd că a fost folosit şi cazul ICR ca acuză contra lui, reamintesc că dreptul de consultare, pe baza căruia s-a făcut sesizarea ICR , e consfinţit în legislaţia europeană (art 11 din TRC, dar nu numai). În general, dat fiind că avem un avocat al poporului din start sub control, ales de majoritatea parlamentară ca să o cenzureze tot pe ea, măcar dreptul la revocare ar trebui interpretat foarte restrîns, şi folosit doar în caz de corupţie dovedită sau incapacitate pe caz de boală. Faptul că uzezi de acest drept legal prima oară după ce intri în UE, după ce te-ai abţinut atîţia ani, e catastrofal din punct de vedere al imaginii, ce să mai zic de rest.
– E o încălcare a statului de drept să nu pui în practică sentinţe finale şi chiar nedefinitive de incompatibilitate, cazul a doi deputaţi şi vreo doi miniştri pînă acum. De asta această situaţie relative minoră apare pe lista lui Barroso. Nu e minoră deloc. Nimeni nu e deasupra legii în Europa. Asta îmi aminteşte de faptul că atunci cînd dl Văcăroiu, pe atunci preşedintele Senatului, a pierdut un proces cu mine, deschis de el, a trebuit trimis executorul judecătoresc pentru a colecta cheltuielile de judecată (datorate statului, nu mie). Cum e posibil aşa ceva?
– Constituie încălcări ale statului de drept să manipulezi legea, asta însemnînd să dai
legi care se aplică retroactiv, să schimbi legi la o situaţie aflată în desfăşurare, să mînăreşti data aplicării unor legi prin publicare, şi aşa mai departe. USL are dreptate pe fond că e mai bine ca la referendum să se ia decizia cu numărul celor care se prezintă, şi cert Băsescu a fost primul care a schimbat legea în avantajul lui. Dar să dai ordonanţe, simbolul însuşi al legislării discreţionare, pentru a regla aceste puncte delicate a fost, evident, o eroare. Nici nu mai contează fondul problemei. E clar că noua putere nu are nici un om cu competenţe europene şi autoritate în acelaşi timp, sau nu şi-ar fi creat singură asemenea situaţii din care nu are decît de pierdut.
Peste toate astea, ameninţarea că mafia ar putea căpăta controlul procuraturii a băgat lumea în sperieţi la Bruxelles. Sigur că mafia era déjà instalată în statul nostru, dovadă fiscul sub dl. Blejnar, Omar Hayssam şi alte situaţii. Dar cînd pericolul e absolut real, să te preocupi doar de cine a dat ştirea la presă e cu totul inadecvat.
Pe 29 iulie va exista, pe lîngă cei contra sau pro-Băsescu din alte motive şi o minoritate care va vota răspunzînd întrebării: merită, ca să scăpăm de Băsescu, să aruncăm peste bord statul de drept, în ideea că după aceea o să-l mai recuperăm noi cumva? Aceasta e simetrică întrebării pe care o puneam aici în decembrie trecut: merită, ca să oprim ascensiunea lui Ponta&Antonescu, să violăm statul de drept prin comasarea alegerilor, ordonanţe, asumări şi alte abuzuri? Răspunsul e acelaşi azi, ca şi atunci.
Scuzele că parlamentarii sînt indisciplinaţi şi au acţionat pe cont propriu, sau că UE e parţial informată nu răspund la ora asta la fondul problemei, chiar dacă nu or fi complet neadevărate. În acest moment e nevoie, pentru UE şi pentru noi, de anumite garanţii foarte serioase că statul de drept va supravieţui acestei lupte politice şi că vor fi făcute reparaţii urgent pentru îndreptarea erorilor de mai sus. Alegerea din 29 iulie este o falsă alegere: cea adevărată e în altă parte.
[1] STUART MACKENZIE & ALEXANDER JOHN, THE EUROPEAN COMMUNITIES AND THE RULE OF LAW (Stevens 1977).
[2] ibidem.
Comentariile la textele Alinei Mungiu Pippidi au fost desfiintate la cererea autoarei si vor fi reintroduse dupa alegerile din 2012. Puteti comunica cu Alina Mungiu-Pippidi prin intermediul paginii ei personale la http://www.sar.org.ro/amp/. Puteti da o nota articolului mai jos.
