În timpul ultimei furtuni dintr-un pahar cu apă, ceea ce este scandalul din interiorul partidului ALDE, Călin Popescu Tăriceanu a spus ceva interesant.
A pus disensiunile dintre el și Daniel Constantin pe seama „reînvierii unui partid naționalist (…) format din PRU și mai știu eu ce“. Acest citat ne spune două lucruri.
1. Pe de o parte, vedem încă o dată că viața politică românească la vârf este o înșiruire de trădări. Eroii expliciți sau impliciți ai scenei de mai sus sunt actori ai unor trădări mai mult sau mai puțin spectaculoase. Ei înșiși actori ai unei trădări preconizate (fiecare, dacă îl întrebi, va spune că celălalt îl va fi trădat), au trecut deja prin alte trădări – așa-zisa mișcare de independență față de Dan Voiculescu și închinarea partidului în fața PLR, în cazul lui Daniel Constantin, respectiv șirul Tăriceanu: perioada Băsescu – bilețelul roz, refuzul anticipatelor –, plecarea din PNL de dragul lui Victor Ponta etc.
Cât îl privește pe Victor Ponta, este el însuși un personaj deopotrivă trădat și „trădător“. Mișcările din ultimele șase luni (inclusiv demisia în alb și declarațiile în sensul Vișegrad, care îl scot din categoria idioților utili) au dezvăluit și o perspectivă interesantă a acestor trădări, pe linia Erdogan – PRU – anti-
UE. Acum, Victor Ponta, pentru care Tăriceanu a trădat PNL în 2014, este la rândul lui trădătorul de serviciu al PSD.
2. Prin intermediul lui Victor Ponta ajungem la al doilea lucru la care ne duce declarația la nervi a lui Tăriceanu: preocuparea insistentă de a fi promovat un partid naționalist semnificativ în România. Nu este foarte clar cine anume promovează PRU, dar sunt suspiciuni că există aici interese venind din afara țării. La prima vedere, ai fi tentat să spui că Tăriceanu ar zice orice, numai să-și înlăture convingător un adversar din interior. E o variantă. Președintele Senatului pare însă incomodat de acest partid apărut de nicăieri, care a investit enorm în alegerile parlamentare din decembrie, a jucat cartea lui „acum ori niciodată“, inclusiv prin asumarea lui Sebastian Ghiță și aproape-defilarea cu Victor Ponta drept stindard.
Sunt trei motive ale preocupării lui Tăriceanu: publicul needucat și manipulabil, sprijinul dinspre zone geopolitice tulburi, aflate în estul României, respectiv teama, groaza de trădare. Pentru că Tăriceanu știe că eșafodajul construcției politice PSD-ALDE este precar, iar precaritatea stă în lipsa ideologiei, a principiilor, în faptul că fiecare actor are un pumnal sub sutană și fiecăruia îi vine rândul să nu fie atent la pumnalul tovarășului de drum.
Probabila plecare a lui Daniel Constantin și a câtorva ex-conservatori (mai puțini decât crede blajinul Constantin) nu va însemna foarte mult la scara politicii românești, dar ar putea oferi o reprezentare parlamentară prin ricoșeu PRU. Asta dacă temerile lui Tăriceanu au vreo bază. Tot așa cum ruperea ALDE poate duce și spre Opoziție câteva voturi.
Cantitate nesemnificativă în oricare dintre situații, simbolistică mare. Pentru că situația din interiorul micuțului partid ALDE, care e un exemplu de eficiență politică (niciodată un partid atât de mic nu a avut atât de importante funcții), este un studiu de caz al politicii românești. Evoluția conflictului Tăriceanu-Constantin este interesantă doar ca model.
Unul care poate fi oricând aplicat unui partid mai mare, de ce nu, chiar PSD-ului. Un model care, în orice caz, descrie un mediu politic bolnav, axat pe mize mărunte, fără oameni de stat veritabili și care oferă dezarmante perspective.
Opiniile lui Călin Hera pot fi citite şi pe Naiv prin România