Ca sa nu mai ramaie repetenta si anul acesta, Franta a trimis la Eurovision o premianta, o interpreta cu stil, cu personalitate, cu douazeci de ani de cariera in spate: Patricia Kaas. Care a cantat o piesa foarte frumoasa, "de autor". Dar Eurovision nu e Cannes. Patricia Kaas a luat locul noua, in spatele a sapte concurenti din tari mai mult sau mai putin exotice si, mai ales, in urma unui norvegian, Alexander Rybak, 23 de ani, care si-a surclasat incredibil de sever toti adversarii. Pana la urma, ce e Eurovisionul, acest concurs de la care Italia s-a hotarat sa abdice (Italia, adica tocmai gazda Festivalului de la San Remo)? Eurovisionul e una dintre ultimele iluzii ale unei Europe unite aflate in sarbatoare, in care natiunile se intalnesc si spun bancuri despre propriile obiceiuri, beau sampanie si pleaca apoi sa se culce.
Natiuni, e un fel de-a spune, pentru ca avem vreo zece state unde rusa se vorbeste ca limba (cvasi-)oficiala, vreo cinci din fosta Iugoslavie, vreo cateva cat un ac de gamalie si, in sfarsit, restul, adevaratele natiuni, oarecum stinghere in acest spectacol etnografic. Eurovisionul este astazi anacronic, dar nu lipsit de farmec in acest decalaj, ca un concurs de patinaj artistic, ca un spectacol de varietati de pe vremuri, din epoca in care Europa mai avea o identitate de cultura populara imitata la margini si promovata la centru. slagare in devenire, Steaua fara nume, Floarea din gradina, San Remo, Mamaia, Eurovision. O idee de spectacol istoricizata, pastrata intre paginile "Codului lui Da Vinci" ca o floare presata, in rafturile bibliotecii ca "Ciresarii" lui Chirita. Eurovisionul are parte, in ultimii ani, anii obtinerii independentei diferitelor teritorii europene marginase, de o imagine scurta, dar intensa, probabil din motive politice.
Poate sa para ciudat totusi ca acest echivalent european al premiilor in stil american nu intereseaza pe nimeni in afara continentului, cum se intampla, de pilda, cu Festivalul de film de la Cannes. E o intrecere interna, cu rezonanta interna, cu impact mediatic imediat si fara consecinte, care nu impune staruri, ci doar vedete de un sfert de ora, si al carei rol e mai degraba turistic. Trebuie spus ca izolarea europeana a Eurovisionului nu tine de lipsa de calitate. Dezinteresul fata de el tine mai mult de ridicolul unui proiect: acela de a reprezenta natiunile prin muzica usoara pe care, oricum, aproape nimeni n-o mai asculta. In context mondial, global cum s-ar spune, Europa a ajuns astazi sa aiba statutul unei tari. Franta, Marea Britanie, Germania, Italia si Spania sunt cele mai importante regiuni ale ei, in vreme ce Romania si Bulgaria au mai putina imagine decat statele desertice din SUA si tarile pline de SIDA din Africa.
Muzica usoara de la Eurovision e la fel de ascultata pe glob precum country-ul american si sinusoidele orientale. Poate de asta as fi vrut ca ceea ce a cantat Patricia Kaas sa fi fost altfel promovat, ca vocea englezoaicei Jade sa fi fost scoasa mai in fata (compozitia a fost insa proasta). Europa este acum intruchipata de Patricia Kaas: are stil, dar nu stie sa-l comunice pentru ca n-o intereseaza celalalt. Iar celalalt, hélas, este astazi centrul lumii.
