Sper să-i fi scăpat măcar pe copiii mei de obiceiul minciunii, care le-a adus ţara în pragul falimentului moral, social şi economic.
Nonşalanţa, chiar plăcerea cu care părinţii îşi mint copiii mici e năucitoare. Că un medicament e bun, când nu e, că i-a furat pisica suzeta, când i-a ascuns-o bunica, că o să-l duci în parc dacă doarme, iar apoi îl duci doar în camera cealaltă, că Gigel o să-i aducă jucăria înapoi, că la anul o să-i cumperi câine, când ştii sigur că anul ăla pică fix înainte de paştele cailor, că mami şi tati se iubesc la nebunie etc. etc. Ca să obţină ce vrea de la el, pentru adult e perfect justificat să mintă copilul. El e considerat un mic idiot anesteziat emoţional care, pentru că nu vorbeşte şi nu reacţionează ca adulţii, nu-şi dă seama că e prostit sau, dacă-şi dă, nu-l afectează deloc.
Succesul tertipurilor mincinoase e adesea chiar motiv de mândrie, am auzit părinţi şi bunici care şi le împărtăşesc pe post de „bune practici“ şi surse de inspiraţie. Lucrurile se mai temperează abia când copilul creşte un pic. „A crescut ăla micu’, acu’ nu mai pot să-l fraieresc.“
Ne scapă că anii în care ne-am bucurat să-l fraierim liniştiţi au întipărit în mintea lui o logică a rezolvării nevoilor de la ceilalţi prin minciună şi „fraiereală“, care-i va contorsiona masiv comportamentul de adult. Zic contorsiona, pentru că, imediat ce nu mai poate fi fraierit, copilul e aruncat pe nepusă masă şi fără nicio explicaţie în colţul opus: cum începe să vorbească, nu cumva el să-şi mintă părinţii vreodată. Acum i se spune pe un ton ameninţător că cel mai rău lucru pe care-l poate face pe lumea asta e să mintă un adult.
Nu e greu de imaginat cam ce fel de lume se îngrămădeşte, că de construit nu poate fi vorba, în capul copilului. Până ieri, minciuna adultului faţă de el era o mare reuşită, de azi minciuna lui faţă de adult e cea mai mare nenorocire.
Citeşte continuarea în Revista 22.
