Jos pălăria pentru naţionala masculină de handbal a Franţei, care a câştigat, la Malmo, cel de-al patrulea titlu mondial, după ce a învins într-o finală de coşmar, în prelungiri, reprezentativa Danemarcei, cu scorul 37-35. Dureros, cel puţin pentru noi, a fost însă că, în completarea acestei ştiri, a urmat şi comentariul: „Egalând astfel performanţele deţinute de România şi Suedia”. Pentru că, deşi pare ireal, România a urcat pe prima treaptă a podiumului mondial în 1961, 1964, 1970 şi 1974.
Pe vremea aceea, din echipă făceau parte Birtalan, Oţelea, Gaţu, actualul preşedinte, sau Stângă, antrenorul românilor la ultimele Mondiale. Din anii ’80 a început însă involuţia. Aşa s-a ajuns că din 1995 România nu a reuşit nici măcar să ajungă la turneul final al lumii, iar calificarea handbaliştilor noştri la CM din Croaţia, în 2009, cu Aihan Omer pe banca tehnică, a fost considerată o performanţă şi a reaprins speranţele de revenire în elită a handbalului nostru masculin.
Clasarea doar pe locul 15 la finalul întrecerilor a fost trecută mai uşor cu vederea, pentru că toată lumea încă mai spera la o relansare în 2011. Dar acest an a început cum nu se poate mai prost pentru handbalul nostru masculin care la Campionatul Mondial din Suedia a suferit umilinţă după umilinţă. Mai întâi, a fost ruşinea de a fi învinşi de Algeria cu un incredibil 14-15, iar apoi chinuiala în faţa Tunisiei, pe care abia am bătut-o cu un gol marcat în ultima secundă de joc.
Iar acum se poate spune că am suferit umilinţa supremă când, la finalul Campionatului Mondial din Suedia, România, care a încheiat pe un penibil loc 19, a revenit în prim-plan pentru că performanţele sale de acum 34 de ani au fost egalate acum de proaspăta campioană mondială. Poate mai trist decât atât este doar faptul că nu se întrezăreşte nici o ieşire din criză pentru handbalul nostru masculin.
