După ce PDL şi USL îşi anunţaseră, pe rând, susţinerea pentru alegerea parlamentarilor pe baza votului majoritar într-un singur tur, practicat în Europa doar în Marea Britanie, părea că nimic nu mai e de făcut pentru a împiedica generalizarea aberantului sistem care a fost deja adoptat pentru aleşii locali. Nu e sigur că Săptămâna Patimilor le-a adus membrilor comisiei parlamentare un plus de discernământ, mai degrabă reprezentanţii PDL şi ai PNL au înţeles că „majoritarul pur” le-ar aduce prejudicii considerabile.
Principiul care a fost adoptat prin consens este un sistem de vot mixt, prin care se alocă jumătate din mandatele parlamentare în colegii uninominale şi diferenţa de mandate printr-un sistem de compensare. Dacă, de exemplu, trebuie aleşi 300 de deputaţi, teritoriul nu se va împărţi în 300 de colegii, ci numai în 150. În fiecare dintre acestea, candidatul care primeşte cele mai multe voturi obţine mandatul. Restul de 150 de mandate se distribuie pe liste de partid, astfel încât, în final, fiecare partid să aibă un număr de mandate proporţional cu voturile pe care le-a obţinut la nivel naţional. Dacă, de exemplu, partidul X obţine 30 de mandate în cele 150 de colegii, iar la nivel naţional a întrunit 40% din totalul voturilor, înseamnă că are dreptul la 120 de mandate, deci în faza a doua (a compensării) i se mai alocă 90 din celelalte 150 de mandate. Dacă partidul Y a obţinut în colegii 100 de mandate, având la nivel naţional tot 40% din voturi, îi vor fi atribuite prin compensare încă 20 de mandate.
Sistemul are calitatea de a putea satisface cele mai multe dintre exigenţele care au fost enunţate de-a lungul timpului în spaţiul public, şi anume: asigură reprezentarea proporţională în Parlament a tuturor partidelor care au întrunit un număr semnificativ de voturi, dă alegătorilor posibilitatea de a opta între candidaţi, şi nu doar între partide, este relativ simplu, evită „surprizele” de tipul atribuirii unor mandate candidaţilor de pe locurile doi şi trei, în dauna celor de pe primul loc. Ca de obicei însă, diavolul se ascunde în detalii.
Un prim „ascunziş” l-ar constitui modul în care se va stabili cine sunt candidaţii care vor beneficia de compensare, adică vor primi mandate în faza a doua. În practica europeană există două variante. Una constă în alcătuirea unor „liste naţionale” de candidaţi care nu participă la alegerile din colegii, pentru fiecare partid, asemănător sistemului practicat la noi înainte de 2008. El dă posibilitatea plasării în fruntea acestor liste a „seniorilor” partidelor, care vor avea asigurat mandatul de deputat fără a se confrunta direct cu electoratul – exact de ce am vrut să scăpăm atunci când am renunţat la votul pe liste. Cealaltă variantă (care mi se pare mai bună) rezidă în constituirea listelor de compensare din candidaţii partidului care nu s-au situat pe primul loc în colegiile în care au candidat, ordonaţi în funcţie de procentajele obţinute. În acest fel, dreptul de accedere în Parlament este decis, şi în faza compensării, tot de către alegători.
Cealaltă problemă derivă din împărţirea mandatelor în două jumătăţi egale, una atribuită în colegii, alta prin compensare. În cazul Senatului, unde se vehiculează o cifră de 100 de aleşi, ar trebui ca teritoriul ţării să fie împărţit în 50 de colegii. Avem 43 de circumscripţii electorale sau judeţe (incluzând-o pe cea a românilor din străinătate). Este evident că va trebui renunţat la prevederea legii actuale conform căreia în fiecare judeţ se aleg minimum doi senatori. În plus, populaţia judeţelor este extrem de inegală, începând de la judeţe cu sub 300.000 de locuitori (Tulcea, Covasna, Sălaj etc.) şi terminând cu cele cu peste 700.000 (Prahova, Iaşi). Toate ar trebui să reprezinte câte un singur colegiu, deşi raportul dintre populaţii este de 1 la 3. Dar asta ar încălca principiul egalităţii relative a colegiilor, iar un senator de Prahova va avea nevoie de un număr de voturi de trei ori mai mare decât cel de Tulcea. Soluţia ar putea rezulta din renunţarea la ideea de jumătate-jumătate şi adoptarea unei variante în care, să zicem, două treimi din mandate se distribuie în colegii şi numai o treime prin compensare. Avantajul ar fi că sistemul ar deveni dominant majoritar, corectat prin mecanismul compensării.
În sfârşit, nu e lipsită de semnificaţie păstrarea pragului electoral de 5%, unul dintre cele mai înalte din Uniunea Europeană. În 2000, acest prag a anulat peste 20% din voturile exprimate la alegerile parlamentare. Ne tot plângem că votăm de 20 de ani aceiaşi oameni politici, dar facem tot posibilul pentru a împiedica pătrunderea unor noi forţe pe scena politică. De fapt, logica e simplă: legea o fac partidele parlamentare, care beneficiază de redistribuirea voturilor care nu întrunesc pragul electoral. Încă o dată se dovedeşte că parlamentarii colaborează excelent când trebuie să-şi apere interesele comune.
Mircea Kivu este sociolog
