Ce face opoziţia parlamentară? | OPINIE

Aşa cum a început noua legislatură, este evident că noua (?) majoritate inten­ţionează să preia la scală naţională procedeele experimentate cu succes în Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Ele constau în acte normative prezentate cu puțin timp înaintea dezbaterii în comisii sau plen, astfel încât să nu poată fi studiate atent, proceduri desfăşurate în viteză (gen 200 pro­iecte de lege votate într-o şedinţă), convocări de şedinţă intempestive, ignorarea totală a obiecţiilor invocate şi, când e cazul, a procedurilor, inclusiv prin întreruperea microfonului şi, mai ales, utilizarea tăvălugului votului, bazat pe o majoritate destul de substanţială.

Până acum, a funcţionat perfect: în mai puţin de o lună au anulat reforma sistemului spitalicesc, au aruncat la coş propunerile de modificare a Codului Penal iniţiate de fostul Guvern, au scutit de contribuţii pensiile de peste 1.000 de lei, au repus în drepturi directorii de şcoli picaţi la concurs, sunt pe cale să numească pe cine trebuie ca „reprezentanţi ai societăţii civile“ în CSM şi realizările se înmulţesc zi de zi.

E greu să-i conteşti unei coaliţii de guvernare care a obţinut majoritatea în urma unor alegeri democratice dreptul de a promova politicile sociale pe care le consideră necesare, chiar dacă unele nu au fost anunţate explicit în campania electorală.

Poţi însă să-i ceri să o facă respectând legile statului. Pe de altă parte, în Parlament nu au intrat numai reprezentanţii coaliţiei de guvernare. Dacă inventatorii democraţiei parlamentare au permis şi reprezentarea parlamentară a partidelor învinse în alegeri, înseamnă că ele trebuie să aibă posibilitatea de a influen­ţa într-un fel deciziile. Actuala majoritate nu este dispusă să accepte această idee.

În condiţiile acestea, până acum opoziţia nu a făcut mare lucru: a protestat mai mult sau mai puţin vocal, a fluturat nişte cartonaşe roşii (într-o secvenţă cam forţată, zic eu), a făcut o sesizare (fără mari şanse de izbândă) la Curtea Constituţională, s-a opus prin vot, fără efect. În scandalul ordonanţelor de urgenţă, a anunţat că va declanşa o moţiune simplă şi una de cenzură – pe care parlamentarii PSD şi ALDE le vor respinge cu veselie.

Singurul care s-a opus majorității prin acţiuni concrete a fost preşedintele – mai întâi în chestiunea numirii prim-ministrului, apoi acum, când a reuşit (deocamdată) să oprească adoptarea ordonanţelor de urgenţă care ar fi făcut scăpaţi numeroşi foşti demnitari, condamnaţi sau acuzaţi de infracţiuni legate de exercitarea func­ţiei publice.

Ce altceva ar fi putut face? De exemplu, mi-ar fi plăcut să contracareze intenţia Guvernului de modificare prin ordonanţă de urgenţă a Codului Penal, depunând un proiect de act normativ menit să-l pună în acord cu cerinţele Curţii Constitu­ţionale, fără a dezincrimina fapte de corupţie.

Din păcate, nu doar că nu au făcut asta, dar la o lună de la depunerea jurământului nu am putut identifica nicio iniţiativă legislativă depusă de parlamentari ai partidelor din opoziţie. A trecut prea puţin timp? Eu cred că un partid care participă la alegeri cu in­tenţii serioase trebuie să aibă proiectele de lege pentru care intenţionează să se lupte redactate înaintea campaniei electorale – PSD fiind un bun exemplu în acest sens, având pregătite şi ordonanţele de urgenţă.

Mi se pare evident că actuala atitudine reactivă a partidelor de opoziţie nu va produce rezultate – majoritatea va ignora sau va depăşi prin vot tentativele de ripostă.

Pentru a scăpa din aceas­tă capcană, opoziţia trebuie să iasă din cutia regulamentelor parlamentare – acestea fiind făcute de diverse majorităţi în folosul majorităţilor. Partidele trebuie să găsească mijloace de comunicare şi de colaborare cu cealaltă opoziţie la actuala putere – mă refer la societatea civilă organizată sau neorganizată.

M-aş fi aşteptat ca un partid cum este USR, cu substanţială extracţie civică, să exceleze în acţiuni care să poată fi susţinute de societatea civilă. Pentru asta e bine, dar nu e suficient să se strecoare în coloanele participanţilor la protestele de stradă. Am remarcat tentativele unor parlamentari USR de a se consulta prin reţelele de socializare pentru diverse decizii pe care le au de luat în comisii. Excelentă idee, din păcate aplicată sporadic şi individual, când ar trebui să devină politică de partid.

Am senzaţia că, după încheierea alegerilor, acest partid s-a închis în spatele zidurilor Parlamentului. Publicul nu mai ştie ce proiecte are, cu atât mai puţin este invitat să participe la elaborarea lor.

De mult timp, societatea civilă manifestă o idiosincrazie faţă de partidele politice. Actuala opoziţie trebuie să inverseze aceas­tă tendinţă. Nu-şi poate permite să aştepte ca activiştii civici să vină către ei – nu o vor face. Dacă vor să depăşească faza bombănitului prin declaraţii politice şi comunicate pe care nu le preia nimeni, e momentul să se deschidă către electorat – nu doar pentru a cere voturi.