Exista pe lume doua feluri de oameni bogati: autorii si personajele. Primii raman in umbra, castiga bani, dar sufera (poate) de pe urma lipsei de imagine. Prea putina lume afla ca ei au avut foarte multi bani, in prea putine locuri sunt recunoscuti ca niste celebritati. Cine e patronul de la Coca-Cola? Nu stim decat ca el (sau ei, sau ele) are fooooarte multi bani. Dar toata lumea cunoaste marca. Personajele risca mult mai mult si castiga mult mai putin. Pentru ca ele nu sunt altceva decat imagini, persoana lor se confunda cu personajul. Don Quijote e mai cunoscut decat Cervantes, si Pinocchio decat Enrico Mazzanti. Exista exceptii, desigur, cand autorii se identifica cu personajele si isi impun imaginea publica astfel: asta se intampla in totalitarism, iar Ceausescu este cel mai la indemana exemplu.
Abia la Revolutie am aflat cat de importanta este televiziunea pentru reprezentarea colectiva a realitatii, cat de real e tot ce transmite ea in raport cu ceea ce nu era mediatizat (si deci nu putea fi public). De aceea, in epoca televiziunii, personajele ei principale trebuie considerate adevaratii eroi ai lumii contemporane. Pentru ca aproape toti, fiecare dintre noi, am trecut macar o data prin fata unei camere de luat vederi si am aparut pe sticla. Dar numai cativa au reusit sa ramana acolo ani de zile si, intorsi in lume, dincoace de ecran, sa innebuneasca multimile, odinioara adunate pentru cine stie ce mobilizari patriotice sau spectacole scabroase. Ce i-a propulsat acolo? Pentru ca televiziunea e entertainment, calitatile lor de showmeni au facut diferenta. Nu atat valoarea intrinseca, intr-un domeniu sau altul, cat aptitudinea lor de a excita mintea, prin ochi si urechi, de a excita imaginatia vizuala – ceea ce se cheama dreamin’.
In anii ‘80, televiziunea a pus la punct si difuzat pretutindeni muzica in videoclip, reusind sa comande la scara individuala si mondiala relatia dintre o melodie de succes – mediul audio era deja popular demult – si un film, cu tot ce inseamna el: atmosfera, culori, vestimentatie, decor, efecte speciale. Marca unei epoci o afli astazi cel mai complet – desi cel mai fugitiv – din imagini televizate de epoca. Putem spune ca suntem contemporani cu realitatea doar pana in punctul in care din acea realitate exista imagini filmate. Videoclipul e, daca vreti, imaginea in care muzica este deja interpretata, iar memoria unei piese cu videoclip se intipareste mai temeinic decat o retentie exclusiv sonora. Videoclipul a obligat cantaretul sa devina si actor. Astazi, o data cu parcelarea televiziunilor, imaginea publica vazuta de toata lumea dureaza mai putin. Fiecare tip de canal isi vede de domeniul lui. Epoca divertismentului TV national a apus, ca si cea a televiziunilor generaliste.
Aceasta perioada, care dureaza din anii ‘70 pana pe la sfarsitul anilor 90, are in Michael Jackson poate cea mai mare figura. Un om-personaj, care s-a lasat vampirizat foarte repede de imaginea mediatica a carei icoana este. Michael Jackson va ramane un mare erou al televiziunii, de pe vremea cand inca televiziunea producea eroi la scara mondiala, care supravietuiau decenii.
