Frecuşurile dintre Guvern şi FMI au fost o adevărată mană cerească pentru Guvern. Până acum tiparul era simplu şi plictisitor: Guvernul anunţă măsuri de austeritate pe care le justifică prin nevoia de bani de la FMI, opoziţia urlă că Guvernul e trădător şi incompetent şi că FMI îi face jocurile, FMI vine, măsoară, strâmbă din nas pe alocuri, dar dă undă verde continuării acordului, presa acuză Guvernul ba că face ce spune FMI, ba că nu face ce spune FMI şi din cauza asta riscăm să nu mai primim banii.
De această dată, s-a văzut altfel. FMI a fost mai nemulţumit decât de obicei, Guvernul a vrut să introducă pe masa negocierilor teme populare, dar neacceptate de FMI, drept urmare FMI a introdus pe agendă o temă neprevăzută – Ordonanţa 50, cea privitoare la bănci. FMI are dreptate să fie nemulţumit din cauza măsurilor deja convenite şi neaplicate. Dar aducând pe masă OU 50, în afara acordului convenit iniţial, s-a pus într-o ipostază ridicolă, intrând într-o dezbatere internă care nu are de-a face cu finanţele publice sau cu stabilitatea sistemului macrofinanciar. Ordonanţa 50 transpune în legislaţia românească o directivă europeană. Pentru că tocmai lucrăm acum la CRPE la o analiză în oglindă a directivei şi a ordonanţei, sunt în măsură să spun că OU 50 reprezintă o noutate în materie de transpus legislaţie europeană. De obicei, guvernele României transpun directivele pe model copy & paste, adică pur şi simplu le traduc şi le publică în Monitorul Oficial ca legi interne. Dar directivele europene sunt menite doar să stabilească nişte standarde minime, ele putând fi adaptate în funcţie de necesităţile locale. Desigur, dacă se exagerează cu „adaptarea”, atunci Comisia Europeană poate considera că directiva nu e aplicată corespunzător şi poate începe procedura de infringement, o procedură de altfel banală în UE. Ei bine, prin OU 50 avem un exemplu de transpunere creativă a directivei, ANPC şi Consiliul Concurenţei interpretând şi adaptând directiva pentru realitatea locală.
Considerând, pe bună dreptate, că băncile din România s-au cartelizat şi au abuzat de forţa lor superioară de negociere în relaţiile cu clienţii, cele două instituţii au mers mai departe în ce priveşte protecţia clienţilor decât directiva. Pe alocuri, mult prea departe. Şi asta e o discuţie interesantă, pe care o susţinem în studiul de care aminteam. Întrebarea acum este: ce caută FMI în discuţia asta? Argumentul lor este că trebuie să aibă grijă de stabilitatea sectorului bancar. Protecţia Consumatorilor din România pune în pericol stabilitatea sectorului bancar? Cum ştie FMI asta? Cine are grijă, de fapt, de stabilitatea sectorului bancar? BNR. De altfel, din ce aud, FMI a fost băgat în discuţie de Banca Naţională. Caz în care BNR a procedat greşit apelând mai degrabă la tătucul FMI în loc să-şi susţină deschis punctul de vedere în Parlament, cum ar fi fost normal. De altfel, de la bun început BNR a ţinut partea băncilor într-un mod jenant. Dacă obligi băncile să nu mai ia bani abuziv de la clienţi, asta înseamnă că pui în pericol stabilitatea sistemului bancar? A-l menţine stabil înseamnă a transfera mereu pe capul clientului riscul şi costurile neprevăzute? Mersi, aşa orice idiot poate face afaceri bancare şi nu mai avem nevoie de BNR deloc să supravegheze sectorul. Pur şi simplu dăm o lege că banca poate creşte dobânda unilateral cât vrea ea şi vom avea mereu bănci stabile, desfiinţăm partea de supraveghere bancară de la BNR şi FMI va fi mulţumit, nu?
Cele mai importante prevederi din OU 50 sunt acoperite de directiva europeană, de pildă limitarea comisionului de rambursare anticipată şi interdicţia ca băncile să crească unilateral ratele pe durata derulării contractului. Cu alte cuvinte, ajungem şi noi să aplicăm legislaţia de protecţie a consumatorilor dată de UE încă din 2008, cu ceva întârziere. Deci accentul dezbaterii pică pe protecţia consumatorului. OU 50 are bubele ei, de pildă modul fixist în care legiferează stabilirea dobânzii, o modalitate foarte complicată de a rezolva o problemă simplă, când puteam foarte bine să rămânem la ce spune directiva: banca nu poate creşte dobânda şi alte costuri faţă de cât erau la semnarea contractului. FMI – şi, pe sub masă, BNR – ridică două obiecţii faţă de ordonanţă: faptul că s-ar aplica retroactiv şi faptul că ANPC poate suspenda activitatea băncilor. Să încep cu a doua obiecţie: actuala OU 50 spune că ANPC poate da amenzi şi chiar suspenda activitatea de creditare. Prin asta, BNR şi-a văzut luată jucăria. Ca să nu intrăm în alte probleme de reglementări europene, BNR ar trebui să rămână doar ea cu jucăria suspendării activităţii bancare, ANPC ar trebui doar să propună suspendarea. Vom vedea atunci dacă BNR joacă doar pentru bănci sau şi pentru clienţi. Dar dacă tot modificăm OU la acel punct, ar fi cazul să mărim amenzile pe care le poate da ANPC. Acum, sumele sunt de la 20.000 de lei la 100.000, o nimica toată pentru bănci.
Pe de altă parte, ideea FMI că OU 50 se aplică retroactiv şi că prin asta destabilizează sistemul bancar e o prostie. Aici discuţia formală este complicată. Textul Ordonanţei 50 spune că nu transpune directiva în acest punct, ci se constituie în legislaţie naţională suplimentară. Din punct de vedere strict formal, poate era mai bine ca ANPC să propună, pur şi simplu, o lege naţională separată pentru contractele în curs. Dar, pe fond, este nevoie de o asemenea prevedere? Cred că da. Principiul retroactivităţii nu funcţionează aici. E drept că acele contracte au fost semnate în trecut, dar ele produc efecte acum şi în viitor. Pe principiul că nu ne atingem de trecut putem desfiinţa orice lege – de pildă, casele luate de comunişti prin decret nu s-ar mai da înapoi. Repararea unui abuz nu se poate lovi de principiul neretroactivităţii, tocmai asta este esenţa sa: un act reparator a ceva întâmplat în trecut. Iar OU 50 tocmai asta face: repară un abuz, cel al băncilor asupra clienţilor, cărora le-au impus anumite contracte („impus” este cuvântul corect; când toate băncile îţi pun în faţă acelaşi contract-tip, e clar o practică anticoncurenţială, un eşec al pieţei şi un abuz). Dacă scopul OU 50 este acela de a înfrâna un abuz (de pildă, comisioanele mari de rambursare anticipată), neaplicarea la contractele în curs ar însemna, de fapt, că abuzul este acceptat de stat încă 10, 15 sau 20 de ani, cât mai are omul de plătit credit. De altfel, în cazul comisionului de rambursare, BNR ar trebui să susţină ordonanţa: dacă un om se poate muta mai uşor de la o bancă la alta, asta înseamnă că e încurajată concurenţa în domeniu, deci sectorul bancar va fi mai sănătos, per ansamblu. BNR greşeşte crezând că sectorul e sănătos şi stabil dacă băncile fac regulile în favoarea lor şi se protejează de concurenţă prin înţelegeri anticompetiţie.
