De cel puţin trei săptămâni, mărunta lume politică românească se învârte în jurul numelor de miniştri ce urmează să fie schimbaţi după 1 septembrie, data „evaluării” anunţate de preşedintele Băsescu. Opinia publică a avut în repetate rânduri ocazia să afle că ministrul Muncii Mihai Şeitan a căzut în dizgraţie, la fel şi capul Finanţelor Sebastian Vlădescu, că o remaniere serioasă ar presupune înlocuirea Elenei Udrea, a lui Adriean Videanu sau Radu Berceanu, că Gabriel Sandu de la Comunicaţii şi Mihai Dumitru de la Agricultură nu sunt activi aşa că ar trebui să plece, etc. Necazul cu toate aceste scenarii este că sunt cu totul şi cu totul lipsite de relevanţă practică.
Toată poliloghia este un şir lung de absurdităţi: Mihai Şeitan va fi remaniat pentru că poate fi înlocuit cu uşurinţă de Marian Sârbu, plecat din PSD tocmai ca să devină ministru şi a aşteptat cam mult, Sebastian Vlădescu îşi va conserva probabil calmul proverbial la Finanţe din simplul motiv că pentru el nu există un Marian Sârbu, cei trei lideri PDL nu pot fi schimbaţi pentru că sunt esenţa Guvernului – dacă pleacă Udrea, Berceanu şi Videanu atunci se cheamă că pleacă PDL însuşi, ministrul Agriculturii e pedepsit că nu a apărut mai des la televizor, iar Gabriel Oprea sau Cseke Attila sunt mai egali decât egalii şi nu sunt supuşi „analizei” pentru că ei sunt din UNPR şi UDMR, fără de care guvernul Boc nu mai există deloc. Pe scurt: sfori.
Potrivit Eurobarometrului dat publicităţii la jumătatea lui august, 91% dintre români cred că economia românească este într-o stare foarte proastă. (Sondajul se bazează pe date culese în mai, aşa că nu cuprind situaţia de după tăierea salariilor şi majorarea TVA la 24%.) Dar nu era nevoie să aşteptăm datele europene ca să ştim că cât ne simţim de rău. Pentru noi, nu e o noutate că României îi e rău. Dar ceea ce e nou şi pentru români şi pentru oficialii europeni deopotrivă este că de data aceasta, României îi este excepţional de rău.
Despre acest lucru au vorbit mulţi, dar a spus-o într-un moment de luciditate inclusiv ministrul de Finanţe. „România bălteşte ceea ce mi se pare cel mai periculos”, a avertizat el din interior. „Cel mai mult mă îngrijorează pasivitatea generală din economie, blazarea oamenilor, în comparaţie cu situaţia din anii ’90, când deşi era greu, era şi un spirit mai bătăios şi nici măcar eşecurile în afaceri nu descurajau, antreprenorii o luau de la capăt, se descurcau”, a explicat Vlădescu într-o declaraţie ZF în care anunţase că scăderea economică va fi mai mare se preconizase.
Această stare excepţională de rău face ca orice remaniere, oricât de profundă, să nu fie decât un paliativ, o chestiune provizorie, un analgezic. România nu are nevoie numai de un guvern nou, ci şi de o abordare cu totul şi cu totul nouă faţă de ceea ce am avut până acum. Iar această întreprindere curajoasă înseamnă de fapt întoarcerea la principiile clasice al societăţilor libere: nu omul este făcut pentru stat, ci statul pentru om, democraţia înseamnă egalitatea condiţiilor, iar legile, normele şi procedurile nu sunt obstacole în calea cetăţenilor, ci pavăză în calea abuzurilor şi populismelor.
„Instituţiile statului” despre care vorbeşte de prea mulţi ani Traian Băsescu nu numai că s-au transformat în caracatiţe faţă de cetăţean, asta se întâmplase deja pe vremea guvernului Năstase. Neîngrijite şi nereparate la timp, „instituţiile statului” au intrat în putrefacţie şi împrăştie pe alocuri moarte şi demenţă. Aşa se explică şi tragedia Giuleşti şi masacrul zilnic de pe şosele şi aberanta idee de a tăia pensiile. România resimte la toate nivelurile lipsa autorităţii legitime, lipsa autorităţii clădite corect, prin concurenţă loială, prin profesionalism, prin pasiunea lucrului făcut să dureze. Principiul toxic „scopul scuză mijloacele” care a fost politică de stat pe vremea comunismului, s-a rupt acum în mii de bucăţi şi este aplicat atât de fervent de politruci în toate cotloanele ţării încât nu mai există nici un scop, nici măcar greşit. Iar în lipsa unei acţiuni rapide, inteligente şi bine-cumpănite, situaţia se va agrava.
Nici preşedintele Băsescu, nici PDL nu au soluţii pentru o asemenea ecuaţie. Haosul îi depăşeşte. Nu mai contează că au contribuit din plin la accentuarea lui; vor plăti la alegeri. Deşi mai coerente, nici PSD, nici PNL nu au (încă?) soluţii. Dacă le aveau câştigau alegerile din 2009.
Astfel, şi PDL, şi PNL şi PSD au nevoie de timp. Au nevoie de timp ca să găsească oameni. Oamenii sunt soluţiile. Oameni care să devină miniştri şi care să nu fi pornit în viaţă cu sloganul „scopul scuză mijloacele”. Dacă aşa cum ne învaţă Montesquieu şi Margaret Thatcher deopotrivă, realitatea nu încurajează talibanismul moral, atunci viitorii miniştri să facă bine să păstreze măcar scopul „instituţiilor statului”, urmând ca mijloacele să rămână măcar în registrul umanului şi al respectabilităţii.
Un guvern apolitic cu mandat limitat pentru organizarea de alegeri anticipate este singura soluţie înţeleaptă la mai poate recurge preşedintele Băsescu în acest moment.
Un astfel de gest i-ar reconstrui inclusiv domniei sale autoritatea pierdută (măcar în parte), ar da timp PDL să-şi ţină tranşeze conflictele interne, să-şi hotărască aripa care să supravieţuiască, iar celorlalţi timp de gândire. Insistenţa în susţinerea lui Emil Boc va duce România în prăpastie, cu PDL şi contracte cu statul cu tot.
Cât despre colaborarea social-democraţilor şi liberalilor la proiectul unui guvern apolitic pe termen scurt, ei să realizeze că dacă Traian Băsescu îşi va călca pe inimă să facă un astfel de anunţ, atunci trebuie să se dovedească la fel de puternici.
