Un influent devalizator de bănci îşi schimbă numele şi apoi dispare, chiar când trebuia încarcerat după o condamnare definitivă la şapte ani de închisoare. Între instituţiile abilitate, unele aveau rolul de a-l băga în puşcărie, altele de a-i bloca accesul la frontiere, iar altele de a şti în fiecare clipă unde-şi face veacul condamnatul. Între demnitarii statului român, cel puţin doi tac deja de aproape două săptămâni. Dată fiind anvergura galactică, sub aspectul averii şi influenţei pe care Dinel Staicu o exercita în lumea afacerilor, a justiţiei şi în cea politică, ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, şi cel al Internelor, Traian Igaş, nu au considerat până acum oportun să se adreseze direct opiniei publice pentru a explica, in persona, mega-eşecul încarcerării fostului preşedinte al SIF Oltenia.
După alte atâtea evaporări, realmente şocante, precum cele ale lui Mihai Necolaiciuc, Omar Hayssam, Severin Tcaciuc, Nicolae Popa şi Ioana-Maria Vlas, miniştrii de resort continuă să considere că publicul din România nu merită ca un ditai demnitarul guvernamental să-i dea explicaţii pentru ceea ce s-a întâmplat în cazul Staicu şi nici dacă se pune sau nu problema vreunei sancţiuni pentru cei responsabili, altfel cât se poate de bine plătiţi din bani publici şi extrem de ofensaţi când sunt atinşi la drepturile nesimţite, precum pensiile speciale.
Între timp, fotografia eşecului justiţiei, serviciilor de informaţii şi poliţiei capătă o rezoluţie cu atât mai mare cu cât îi suprapunem portretul atât de strident al personajului care s-a strecurat mai eficient decât un anonim hoţ de găini.
Ei bine, viaţa şi opera lui Dinel Staicu s-au derulat aproape schizofrenic, în funcţie de capriciile istoriei recente. Înainte de 1989, a fost o perioadă miliţian. După Revoluţie a mizat, cu toate şmecheriile pe care le-a deprins anterior, pe cartea economiei de piaţă. În noile circumstanţe, Dinel a acumulat primitiv suficient capital cât să devină un personaj influent în business-ul sălbatic din Oltenia anilor ’90-2000. Banii şi „realismul” de care a dat dovadă au fost şi ei suficienţi cât să trezească interesul unui partid politic, cel mai mare şi cel mai de stânga din România.
Bogat şi influent, Dinel a devenit astfel unul dintre aşa-numiţii baroni locali, titulatură de sorginte mic-burgheză cu care valorile de fost miliţian, în cazul lui Dinel cel puţin, nu au intrat niciodată în coliziune. Din contră, s-au stimulat reciproc. De altfel, nostalgiile roşii ale afaceristului oltean, dublate de o potenţă financiară mai mult decât suficientă, au dat naştere unei noi mutaţii axiologice, astfel că Dinel Staicu s-a trezit pe post de patron-curator al celui mai excentric muzeu din România, închinat marelul om de stat şi celui mai iubit fiul al popoarelor – pingelică Nicolae Ceauşescu. O realizare altfel creaţă şi măreaţă, dar nici asta nu s-a ridicat la nivelul alteia, pe cât de controversată, pe atât de importantă tactic: preluarea conducerii SIF Oltenia, o instituţie pe care Dinel Staicu a transformat-o în cea mai eficientă maşinărie de făcut bani şi produs influenţă pe care omul a achiziţionat-o în cariera sa de capitalist fără scrupule.
Folosindu-se de acest portofoliu, care ni-l înfăţişează pe Dinel ca talentat dresor al dialecticii, afaceristul a reuşit, în cele din urmă, să contracareze eficient forţele exterioare care au încercat să-i modeleze destinul pe următorii şapte ani. Condamnat de magistraţi la închisoare cu executare pentru devalizarea Băncii Internaţionale a Religiilor, Dinel Staicu a găsit, tot el – bogatul, influentul şi nostalgicul Dinel -, soluţia de avarie, după ce eforturile avocaţilor cu siguranţă că l-au dezamăgit şi întristat: aşa că, în loc să intre după gratii, a dispărut.
Cum, unde şi de ce s-a ajuns aici? Ei bine, România Liberă a indicat zilele trecute cum arată „topul” instituţiilor-cheie ale statului care puteau apăsa butonul pentru a-i coborî lui Dinel bariera în faţă. Lor, unor judecători, unor procurori, unora din SRI şi altora din Primăria Craiova, Dinel le este dator ca, în spiritul sărbătoresc al unor vremuri apuse odată cu Crăciunul din 1989, să le adreseze prinosul său de recunoştinţă pentru că, prin libertatea de a fugi, l-au transformat în sfârşit într-un om nou.
P.S.: Abia acum, o instituţie din justiţia română se autosesizează, în urma unui articol din România Liberă, şi deschide o anchetă privind modul în care a fost gestionată ultima parte a cazului Dinel Staicu, cea privind condamnarea. (citiţi aici)
