Desigur, aş vrea să aflu ce au făcut până acum – îndeosebi de la cei care au deţinut funcţia şi până acum. Asta înseamnă să compari promisiunile făcute acum patru ani cu ce s-a întâmplat cu adevărat. De obicei, cel întrebat îţi bagă repede sub ochi câteva şcoli renovate, nişte spaţii verzi dintre blocuri amenajate (la cost de grădinile Semiramidei), după care începe un discurs complicat despre insuficienţa fondurilor, despre constructorul care nu a respectat termenele, despre nu ştiu care lege care i-a fost potrivnică, despre o organizație neguvernamentală care a contestat în instanţă legalitatea (mai nou, că nu l-au lăsat procurorii). Niciunul nu-mi spune de ce nu a ştiut, atunci când a făcut promisiunea, care sunt legile cărora trebuie să se conformeze, cum se scrie un contract astfel încât nerespectarea termenelor de execuţie să ruineze prestatorul, care sunt fondurile de care poate dispune primăria.
Plăcerea de a întreba primarii cum stau cu îndeplinirea promisiunilor electorale din campaniile precedente a fost răpită multor alegători (îndeosebi bucureşteni) de către DNA. Dar nu de tot, căci, iată, personaje ca Robert Negoiţă, Popescu-Piedone (ce-i drept, nu a reuşit să candideze decât pentru consiliul local), Marian Vanghelie, Olguţa Vasilescu, George Scripcaru, Cătălin Cherecheş şi alţi titulari de dosare penale nu se sfiesc să mai ceară un mandat. Culmea e că sondajele ne spun că au şi şanse de reuşită – dar asta e altă discuţie.
Dar să revenim. Candidatul la funcţia de primar e dator cu o viziune pe termen mediu, derivată din una pe termen lung, despre comunitatea pe care o va conduce. Va trebui deci să-mi spună care consideră el că ar trebui să fie atributele definitorii ale oraşului (comunei) peste 20 de ani. Şi nu i-aş permite să se refere doar la clădirile şi drumurile oraşului, ci în primul rând la oamenii acestuia. După care i-aş cere să-mi spună ce ar face în următorii patru ani, din această perspectivă. Şi nu în primul rând “ce” (aici, mai toţi se pricep să spună că vor umple cu covrigi cozile maidanezilor). Să-mi spună mai ales “cum”. Şi aici va trebui să-mi explice cum vor evita obstacolele invocate mai sus (resursele limitate, constructorii neparolişti…). Îi voi pune cât mai multe întrebări ajutătoare (dacă-mi va spune că va interzice staţionarea autoturismelor pe trotuare, îl voi întreba unde le va asigura locuri de parcare). Nu voi uita să întreb cum va organiza consultările cu cetăţenii, pentru a vedea dacă sunt de acord cu modalităţile de punere în practică.
După asta, îi voi cere să-mi spună care îi vor fi priorităţile. Concret, pe ce buget se va bizui şi cum îl va împărţi între proiectele pe care le-a enunţat – în primul an şi în următorii. Simplu, pe înţelesul cetăţeanului fără diplomă de contabil. După care eu, cetăţean sau jurnalist în slujba acestuia, voi întreba câţiva specialişti dacă sumele alocate sunt realiste. Şi dacă nu cumva a uitat să aloce bani, să zicem, pentru subvenţia transportului public (asta, dacă nu cumva ne-a anunţat deja că îl va desfiinţa).
Cu asta, mă voi declara suficient de edificat asupra viziunii pe care mi-o propune candidatul. Dar nu-i suficient. Primarul trebuie să aibă capacitatea de a conduce o organizaţie – primăria. Va trebui să-mi spună cum o va structura (dacă nu e mulţumit cu alcătuirea prezentă), cum va distribui posturile (eventual, de ce nu?, pe cine i-ar plăcea să aibă în posturile-cheie), cum va motiva oamenii din subordine.
În sfârşit, pentru că viziunea de ansamblu e esenţială, dar diavolul e în detalii, îi voi cere soluţia la problemele punctuale ale oraşului: ce va face pentru categoria defavorizată X, cu ce va umple spaţiul Y, cum şi dacă va salva de la distrugere monumentul Z, cum va debloca lucrările de la obiectivul W şi altele asemenea. Dar voi dori soluţii concrete, nu de genul “voi rezolva în trei luni”.
Poate ar trebui să spun aici şi ce nu vreau să aflu. Dar nu cred că-i nevoie, răspunsul îl aflaţi urmărind cât mai mai multe dezbateri electorale televizate.
