Vacarmul creat în jurul oferirii de azil politic fondatorului WikiLeaks Julian Assange a generat numeroase contradicţii. Numai examinându-le putem înţelege care este miza acestui caz.
Pentru început, un guvern cu o istorie îndoielnică în privinţa libertăţilor, în general, şi a libertăţii presei, în particular, flutură steagul domniei legii şi al respectului pentru libertatea de expresie, în timp ce aruncă îndoieli asupra Suediei, o ţară care este pe primul loc în lume în clasamentul privind corectitudinea proceselor şi respectul pentru legislaţia internaţională.
Asta nu e tot. Şeful echipei de avocaţi a lui Assange, Baltasar Garzon, a fost un susţinător fervent al celei mai înguste interpretări a azilului politic, câştigând sprijin internaţional cu petiţia lui de succes privind extrădarea dictatorului chilian Augusto Pinochet. Acum, în orice caz, Garzon susţine exact opusul.
Respingerea extrădării lui Assange în Suedia, unde trebuia să fie audiat în urma unor acuzaţii de agresiune sexuală se bazează pe presupusul amestec al Statelor Unite în dosar. Dar nici o intervenţie nu s-a materializat în vreun fel sau sub vreo formă. Aşa că, în timp ce Ecuadorul flutură pancarta anti-colonialismului împotriva Marii Britanii, ideea de bază este că Assange, Garzon şi preşedintele Ecuadorului, Rafael Correa, joacă pur si simplu vechea carte „daţi vina pe America”, pentru a ocoli un mandat de arestare european, emis de Curtea Supremă a Regatului Unit.
Dincolo de faptele înregistrate în cazul lui Assange, semnificaţia acestuia constă în apariţia unei mărci de populism, care se ascunde sub paravanul domniei legii, în timp ce invariabil subminează influenţa şi aplicabilitatea legii. Punctul de vedere al Ecuadorului în acest caz a fost preluat de alţi membri ai Alianţei Bolivariene pentru America (ALBA), inclusiv Cuba şi Venezuela. Şi, totuşi, potrivit organizaţiei Reporteri fără Frontiere, Ecuador ocupă locul 104 din 179 în topul ţărilor care respectă libertatea presei. În mod similar, Freedom House Index plasează Ecuadorul în grupa ţărilor „parţial libere” şi apreciază că este prinsă într-un trend descendent.
Trebuie să mai notăm şi că nici Venezuela, liderul ALBA, nu are o poziţie mai bună – este a 117-a în clasamentul Reporteri fără Frontiere şi este „parţial liberă”, pe scala Freedom House Index. Spre deosebire de ele, Suedia conduce în topul realizat de Reporteri fără Frontiere şi este unul din cele două state care au obţinut punctaje excelente atât la capitolul libertăţilor civile, cât şi la cele politice, în clasamentul Freedom House.
Dincolo de numere, Reporteri fără Frontiere şi Freedom House au observat, recent, un declin al libertăţii în Ecuador, arătând cu degetul către campania persistentă a preşedintelui Rafael Correa împotriva criticilor pe care le face presa, folosirea resurselor statului în timpul mandatului său pentru a influenţa rezultatul unui referendum şi reorganizarea sistemului juridic în spiritul încălcării flagrante a dispoziţiilor constituţionale. Între timp, un raport recent privind Venezuela, realizat de International Crisis Group, ia cunoştinţă de condiţiile incorecte impuse Venezuelei în cursa pentru apropiata campanie prezidenţială şi absenţa posibilităţii presei de a se implica în relatarea evenimentelor.
Declaraţiile recente ale lui Correa încorporează aceste contradicţii. În mai 2012, a afirmat că „guvernele care încearcă să facă ceva pentru majoritatea oamenilor sunt persecutate de jurnalişti, care cred că, dacă ai un stilou şi un microfon, pot chiar să aibă resentimente la adresa ta. Te insultă şi te calomniază pentru simplul fapt că nu le placi. Acestea sunt mijloacele de informare care servesc întotdeauna interesele personale ale cuiva”.
Şi totuşi, această declaraţie apare într-un dialog cu nimeni altul decât Assange, auto-proclamatul cruciat al libertăţii de exprimare, într-o emisiune televizată, difuzată pe un canal rusesc controlat de guvernul lui Vladimir Putin.
Din păcate, ipocrizia domniei legii, susţinută de Assange, Correa şi alţi populişti câştigă adepţi în lumea globalizată de astăzi. Acest lucru este periculos, pentru că abordarea lor constă în aplicarea selectivă şi inconsistentă a principiilor şi preceptelor cvasi-legale, abordare aproape opusă relaţiei de dependenţă dintre domnia legii, generalitate şi predictibilitate.
Distorsionând realitatea şi punând sub semnul întrebării sistemul legislativ suedez – un standard pentru certitudinile legale, dreptate şi profesionalism – campionii subversiunii subminează fundaţia unui sistem internaţional care serverşte ca bastion împotriva impulsurilor totalitare.
Totuşi, cel mai ciudat aspect al afacerii Assange este tăcerea uimitoare din partea acelor instituţii şi actori a căror existenţă şi legitimitate emană din însăşi plinătatea domniei legii. Tăcerea Uniunii Europene este probabil cea mai supărătoare. Site-ul oficial al Serviciului European de Acţiune Externă include o pletoră de decizii şi condamnări privind chestiuni din Siria până la Madagascar şi Texas, dar o căutare după cuvântul-cheie „Assange” are ca rezultat o singură menţiune din aprilie 2012, despre reacţia liderului Hezbollah, Hassan Nasrallah, la WikiLeaks.
Nici un lider din cadrul Uniunii Europene – nici guralivul şef al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, nici veşnic-verdele preşedinte al Consiliului European, Herman van Rompuy, nici precauta Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politici de Securitate – nu a considerat că este persoana potrivită să contracareze atacurile nefondate la adresa a două membre UE. Nici măcar unul nu s-a deranjat să apere o piatră de temelie a Uniunii, mandatul de arestare european, în baza căruia Marea Britanie l-a reţinut pe Assange.
Cum se face că Uniunea Europeană, îndelung criticată pentru înclinaţia ei către declaraţii şi luări de poziţie, tace acum în legătură cu un subiect unde nu numai că ar avea sens să se exprime, dar vocea sa ar şi conta? Oricare ar fi motivul, este timpul ca liderii Uniunii Europene să schimbe direcţia şi să vorbească tare şi răspicat, luând o iniţiativă pe care alţi lideri şi organizaţii internaţionale o vor urma şi vor căuta să o întreacă.
Ana Palacio, fost ministru de externe al Spaniei şi fost vice-preşedinte al Băncii Mondiale, este membră a Consiliului de Stat spaniol.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
