Încăpăţânarea statului de-a căuta soluţii-surogat în locul privatizărilor va duce la un eşec de proporţii.
Aparent, aşa-numitul management privat este soluţia de compromis ideală între faimosul slogan “nu ne vindem ţara” şi discretul “o jefuim noi”. În realitate, aşa-zisa soluţie nu rezolvă aproape nimic însă deschide o mulţime de alte probleme.
Un manager profesionist poate îmbunătăţi nişte procese interne, câştigând astfel câteva procente de eficienţă. Însă pentru scuturarea căpuşelor, a sinecurilor şi a gândirii păguboase din companiile de stat româneşti asta nu e nici pe departe de ajuns.
Chiar şi în companiile private, relaţia dintre acţionariat şi management este una complicată – cunoscută ca “dilema principal-agent”. Directorii vor să obţină câştiguri cât mai mari şi cât mai repede, acţionarii vor ca investiţia lor să-şi păstreze valoarea pe termen lung. Pentru ca interesele să se alinieze, este nevoie de un sistem funcţional de stimuli dar şi de acţionari -fie şi minoritari – vigilenţi faţă de propriii bani. Principalul mecanism prin care acţionarii îşi pot exercita presiunea este posibilitatea de-a-şi vinde acţiunile în caz că nu sunt mulţumiţi de manageri. Or, statul angajează “manageri privaţi” tocmai pentru că nu vrea să-şi vândă acţiunile, atitudine prin care îşi distruge şansele la o colaborare corectă cu noii manageri.
Măsurarea performanţelor manageriale se face cu ajutorul unor indicatori tangibili – vânzări, profit etc., dar şi intangibili, care diferă de la caz la caz şi nu pot fi niciodată prevăzuţi de la început. Astfel, un manager poate fi tentat să umfle profitul pe termen scurt, pentru a-şi încasa bonusul de sfârşit de an, chiar dacă în felul acesta provoacă pagube care vor fi decontate cu vârf şi îndesat mai târziu.
Într-un astfel de caz, chiar dacă nu au pârghii contractuale, acţionarii interesaţi de banii lor încep să vândă acţiunile, ducându-le preţul în jos. Este dovada că un manager nu a creat valoare pentru acţionari şi motiv frecvent de demisie. Fără acest barometru, chiar şi un profesionist de bună-credinţă s-ar putea să nu ştie când greşeşte.
Există desigur companii private cu un singur proprietar şi cu management bun. Diferenţa este însă că în aceste cazuri proprietarul este conştient că dacă nu este suficient de atent îl aşteaptă falimentul. În companiile de stat, faptul că se bazează pe fonduri publice în caz de faliment adoarme atât simţurile acţionarilor cât şi pe ale managerilor.
La fel stau lucrurile în cazul taxelor. O companie privată care nu-şi plăteşte datoriile la stat poate fi trimisă în faliment şi revândută către un alt acţionar. O companie de stat cu datorii la stat nu poate păţi nimic, motiv pentru care orice manager, fie de stat fie privat, este tentat să lase plata impozitelor la coada listei.
Există şi alte filtre de selecţie adversă. Provocările atipice din interiorul unei companii de stat, neîncrederea în procesul de selecţie şi incertitudinea în faţa întrebării dacă acţionarul-stat chiar îşi doreşte o companie sănătoasă sunt lucruri care îi îndepărtează tocmai pe cei mai competenţi manageri şi îi atrag, în schimb, pe cei puşi pe căpătuială.
Nici măcar corupţia nu este eliminată. Chiar dacă noul director nu va mai fura personal, el va fi tentat să-i lase pe clienţii politici să fure în contnuare pentru a-şi păstra postul.
Din aceste motive, “managementul privat” fără acţionari privaţi nu este decât un management de stat mult mai scump.
