Comuniştii de la Beijing sunt printre cei mai de success capitalişti, însă reuşitele lor economice sunt eclipsate, destul de des, de abuzurile privind drepturile omului. Ce se va întâmpla cu Partidul Comunist Chinez, la 90 de ani de la naştere?
Partidul şi… muncitorii?
Partidul Comunist Chinez (PCC) a apărut ca reţea neoficială, cu 57 de membri, la începutul anilor ’20, iar iulie 1921 (primul Congres) a reprezentat constituirea de facto a formaţiunii. Sub patronajul Uniunii Sovietice, partidul a fost reorganizat după principiile leniniste.
În timpul războiului civil din China (1927-1936 şi 1946-1950), PCC se confruntă cu Kuomintang-ul (partidul naţionalist) şi are câştigat de cauză. În 1949, liderul Mao Zedong proclamă Republica Populară Chineză, iar membrii Kuomintang se refugiază în Taiwan, ţară pe care China o tratează precum provincie şi a ameninţat chiar cu războiul, dacă Taiwan-ul îşi proclamă independenţa. Existenţa RPC este afirmată în acelaşi loc unde, 50 de ani mai târziu, 2600 de chinezi îşi vor pierde viaţa: Piaţa Tianmen (Vezi aici un video explicativ despre evenimentele din 4 iunie 1989).
Mao este una dintre cele mai proeminente figuri ale Chinei Comuniste şi a fost aşezat de revista Time în topul celor mai influente personalităţi ale lumii (Puteţi citi aici profilul conducătorului chinez, creionat de publicaţia americană). A ajuns lider al mişcării în 1935 şi a continuat să-şi exercite autoritatea asupra ţării până la moartea lui, în 1979.
În varianta chineză a lui Stahanov, în anii ’50, se promova modelul muncitorului Shi Chuanxiang, care, înainte de venirea la putere a lui Mao, fusese un zilier înfometat şi ruşinat de felul în care era tratat. După 1949, Shi a fost luminat de partid, care i-a arătat că munca îi garanta independenţa. Omul se ocupa de colectat excremente şi şi-a mărit singur norma- de la 50 de găleţi pe zi, la 80- lucru care i-a determinat pe mai-marii comunişti să-l premieze, iar fotografia lui să fie înălţată lângă cea a conducătorului, în parlamentul chinez, potrivit publicaţiei Der Spiegel, în ediţia online.
Modelul lui Shi s-a transformat: noul om al muncii este întruchipat de Duan Wenyin (27 ani). Absolvent al unei facultăţi chineze de prestigiu, bun afacerist, prezentabil. Poartă costume elegante şi are părul frumos aranjat, însă el susţine că tot ce-şi doreşte este să fie „un patriot”. Oricum ar fi, Duan e conştient că nu poate realiza nimic fără sprijinul partidului şi poate obţine totul cu ajutorul PCC.
De altfel, unul din trei miliardari din topul de 189 de oameni înstăriţi chinezi este membru de partid, deşi oamenilor bogaţi li s-a permis să adere la partid abia în 2002.
Şi cel mai bogat om din China, Zong Qinghou (cu o avere estimată la 12 miliarde de dolari), este membru al PCC, însă el spune despre sine că nu este nici comunist şi nici capitalist: se declară, pur şi simplu, „un pragmatic”.
Cum serbează China 90 de ani de comunism în varianta Mao
Pe 1 iulie, chinezii vor sărbători cu fast nouă decenii de existenţă. La televizor, se vor difuza poveşti despre succesele Chinei, iar filmul „Fondarea unui partid” va fi, de departe, atracţia principală a festivalului, scrie Der Spiegel.
Filmul a fost sponsorizat în mare măsură de compania americană General Motors, care a cerut în schimb guvernului ca actorii să conducă numai Cadillac-uri.
De altfel, comuniştii ştiu să scoată bani chiar şi din simbolurile lor- cele 300 de încăperi ale parlamentului chinez (Marea Sală a Poporului) se închiriază, la preţuri exorbitante, când nu sunt şedinţe ale partidului sau dezbateri legislative.
China, dictatura poporului
Partidul Comunist Chinez este cea mai mare formaţiune politică din lume, cu 78 milioane de membri şi singurul de ideologie de stânga care se dovedeşte în continuare funcţional. De altfel, mai mulţi observatori politici atrag atenţia că, în Cuba şi Coreea de Nord, comunismul a dus la distrugerea economiei.
E de notat că, în ultimii 30 de ani, China şi-a mărit produsul intern brut de 30 de ori şi a depăşit Germania şi Japonia ca puteri economice.
Care este tendinţa în lume? Mai multe state din Asia şi Africa încep să se lepede de democraţia occidentală şi să preia modelul Beijing– economie capitalistă combinată cu politici autoritariste, arată Der Spiegel. „China rămâne o dictatură democratică exercitată de popor”, preciza preşedintele Hu Jintao.
De altfel, secretarul de stat Hilary Clinton a criticat recent regimul de la Beijing, atrăgând atenţia asupra abuzurilor autorităţilor, în revista The Atlantic. Citeşte aici interviul pe care politiciana americană l-a acordat publicaţiei The Atlantic.
În prezent, există două voci situate la poli opuşi în partid: pe de-o parte, premierul Wen, care declară presei internaţionale că „sprijină o deschidere a sistemului şi o mai mare libertate de exprimare”, iar pe de altă parte, preşedintele Congresului Naţional al Poporului, Wu Bangguo, al doilea la comanda ţării, care susţine că „dacă oscilăm, toate progresele noastre vor fi pierdute; pluripartidismul este exclus în China”.
Critică, dar nu pe faţă
„Dacă Vladimir Lenin s-ar reîncarna în Beijingul secolului XXI şi ar face abstracţie de blocurile uriaşe şi strălucitoare şi de consumerism, ar recunoaşte în PCC o copie a sistemului pe care el însuşi l-a plănuit, odată cu Revoluţia bolşevică”, a explicat expertul în comunism Richard McGregor, în varianta americană a publicaţiei Foreign Policy.
Liderii de la Beijing nu se tem acum de comparaţia cu Rusia sovietică, ci de vocile care îndeamnă la o altă „primăvară arabă”. Cea mai la îndemână măsură pe care au luat-o a fost să interzică sintagma pe Internet.
Deşi sistemul comunist îşi recunoaşte o parte din slăbiciuni- nepotismul şi corupţia din sistemul de stat, precum şi clivajele din ce în ce mai evidente dintre clasele sociale, critica pe faţă nu este o opţiune, scrie Der Spiegel. Laureatul premiului Nobel pentru Pace Liu Xiaobo şi artistul Ai Weiwei sunt mărturii vii ale acestui fapt.
„Cei care atacă partidul atât de direct şi vor un sistem social complet schimbat se plasează automat în afara societăţii”, a explicat profesorul Xie Chuntao, de la Şcoala de Administraţie din Beijing.
