Succesul „Revoluţiei Iasomiei” din Tunisia, izbucnită după ce un tânăr protestatar s-a autoincendiat în decembrie, generează un val de proteste extreme în statele arabe din nordul Africii, unde populaţia se confruntă cu dificultăţi economice, autocraţie şi corupţia autorităţilor. Nouă persoane s-au autoincendiat în 48 de ore în Egipt, Algeria şi Mauritania.
Aproape imediat după izbucnirea protestelor violente împotriva regimului preşedintelui tunisian Zine al-Abidine Ben Ali, analiştii lumii arabe, şi nu numai, au speculat cu privire la un posibil efect de domino în întreaga regiune din nordul Africii. Proteste de amploare nu au avut încă loc, însă previziunile care observau similitudinea condiţiilor socio-politice în întreaga regiune par să fi fost corecte. În ultimele două zile, nouă oameni s-au autoincendiat în public în statele arabe din nordul Africii, în semn de protest faţă de nivelul de trai, rata şomajului sau climatul politic. Protestatarii au ales autoincendierea inspiraţi de gestul lui Mahomed Bouazizi, vânzătorul ambulant de legume a cărui sinucidere-protest prin autoincendiere de la 17 decembrie a dat semnalul căderii autocraţiei lui Ben Ali.
Atmosfera în nordul Africii este cu atât mai tensionată cu cât în majoritatea ţărilor din Uniunea Arabă a Magrebului (Tunisia, Maroc, Algeria, Mauritania şi Libia), la fel ca şi în Egipt, largi părţi din populaţie sunt formate din tineri, de multe ori educaţi, dar fără oportunităţi sau perspective economice.
Egiptul, în umbra lui Moubarak
La fel ca şi în cazul Tunisiei lui Ben Ali, Egiptul este condus de autocratul Hosni Moubarak, care se poate lăuda cu 30 de ani de putere faţă de cei 23, cât „a reuşit” Ben Ali. În ciuda vârstei, Moubarak nu pare dispus să renunţe la piramida puterii pe care a creat-o: într-o ţară în care opoziţia este reprezentată de mişcarea islamistă Fraţii Musulmani, declarată ilegală, preşedintele de 82 de ani candidează din nou pentru un nou mandat în această toamnă. La fel ca în Tunisia, şomajul din Egipt depăşeşte 10%, majoritatea celor fără loc de muncă fiind tineri, chiar dacă mai puţin educaţi sau obişnuiţi cu noile tehnici de comunicare electronică decât tinerii tunisieni. Potrivit corespondentului BBC la Cairo, majoritatea egiptenilor sunt nemulţumiţi de situaţia din ţară, de corupţia anturajului prezidenţial şi de preţul alimentelor, însă nu par dispuşi să treacă la proteste, pentru că nu cred că situaţia lor se poate schimba prin acţiuni politice.
Cu toate acestea, luni şi ieri, trei persoane s-au autoincendiat în faţa Guvernului şi a Parlamentului din Cairo şi în Alexandria.
Algeria ţine protestele sub capac
Spre deosebire de liderii celorlalte state din regiune, preşedintele algerian, Abdelaziz Bouteflika, se află la putere de numai 11 ani. Cu toate acestea, spre deosebire de liniştea care a precedat revolta din Tunisia, în Algeria, protestele cu privire la nivelul de trai sau al şomajului (10,2% în 2009) nu sunt ceva neobişnuit. Guvernul algerian dispune însă de vaste resurse financiare din exportul de hidrocarburi şi de fiecare dată a intervenit pentru a reduce preţurile care îi scoseseră pe oameni în stradă.
O extindere a protestelor nu este exclusă, însă experienţa Algeriei din 1988 este de natură să reducă apetitul algerienilor pentru revoluţii. Protestele tinerilor de atunci au adus pluripartitismul şi o oarecare libertate a presei, dar au fost urmate de instabilitate şi răz¬boi civil. Apelul Al-Qaida din Magreb pentru răsturnarea lui Bouteflika a reamintit cu siguranţă algerienilor de con¬fru¬ntarea dintre forţele guvernamentale şi rebelii islamişti începută în 1991 şi încă neîncheiată, în care au murit până azi cel puţin 150.000 de oameni.
Cu toate acestea, conform AFP, cinci persoane şi-au dat foc în semn de protest în Algeria în ultimele zile.
O situaţie relativ similară cu cea din Algeria, se întregistrează în Mauritania. Aici, în ciuda şomajului de peste 30%, structura eteroclită a populaţiei, în majoritate nomadă, dar şi ameninţarea teroristă şi veniturile din noul sector energetic reduc nemulţumirile populare. Un protestatar s-a autoincendiat însă săptămâna trecută în semn de protest faţă de regimul generalului Mohamed Ould Abdel Aziz, aflat la putere din 2005.
Marocul, sub spectrul terorismului
Ca şi Tunisia ultimilor ani, Marocul s-a confruntat în ultima perioadă cu dificultăţi economice, şomaj de aproape două cifre şi nemulţumiri politice venite în special din partea tinerilor educaţi, capabili să comunice utilizând noile tehnologii informaţionale. Libertatea relativă a presei şi supapa de exprimare oferită de internet, ca şi spectrul terorismului islamist şi exemplul Algeriei au redus însă radicalizarea tinerilor. La fel ca şi în Tunisia, marocanii sunt nemulţumiţi de corupţia din rândul potentaţilor, însă reputaţia familiei regale a scăpat oarecum nepătată datorită susţinerii de care se bucură monarhul Mohamed al VI-lea.
Ultima ţară din vecinătatea Tunisiei – Libia – pare de departe cea mai puţin expusă transformărilor politice bruşte. Cu 41 de ani de putere – de departe, liderul cu cel mai lung „mandat” din Africa – colonelul Muammar Ghaddafi controlează cu o mână de fier şi o temută reţea de servicii de informaţii Marea Jamahiriye Socialistă. Longevitatea diriguirii sale se datorează, în parte, veniturilor din exportul de hidrocarburi.
