Partenerul pe care îl găsești pe internet corespunde cu adevărat realității sau reprezintă doar o proiecție a dorințelor tale? Întâlnirea în lumea reală poate fi, adesea, o sursă de decepție și dezamăgire.
Pygmalion, descris de Ovidiu în „Metamorfoze” ca un sculptor singuratic, dezamăgit de femei, a creat o statuie care să ilustreze femeia ideală, pe care și-ar dori-o. A finalizat-o și apoi a început să vorbească cu ea, atribuindu-i caracteristici umane. Insuficient, ulterior. A dorit o relație intimă cu statuia și a băgat-o în pat.
Era prea rece, de piatră, nu-i răspundea. Rugându-se la zei ca ea să răspundă sărutărilor lui, statuia a devenit femeie din carne și oase, caldă, reală și l-a sărutat și ea. Primind viață, femeia a început să trăiască pe cont propriu, după propriile instincte și dorințe, ieșind din tiparele pe care și le dorea Pygmalion. Să se fi transformat în urma interacțiunilor cu Pygmalion? Să se fi supărat că Pygmalion nu era atent cu ea? Să se fi preschimbat în… Frankenstein când a devenit reală? Frankenstein, un alt celebru creator, a asamblat un om din fragmente de cadavre și a creat un tiz alter ego care îi personifica toate trăsăturile negative ale personalității.
Câteva exemple
Voi ilustra procesul creat-găsit în dragostea de tip virtual. Mă refer la acele relații de iubire conectate on-line, prin sms-uri și voce, utilizând instrumentele electronice, telefon și calculator. Doamna A., dezamăgită de bărbați, ajunge să fie singură ani de zile, plăcându-i starea de a nu mai depinde de bărbații care inevitabil ajung să o umilească. Retrasă din relațiile puternic ambivalente, A. ajunge să-și dorească bărbatul „potrivit” pentru ea, care înseamnă bărbatul perfect.
Explorează universul electronic, să vadă ce fel de bărbați sunt în lumea asta. Puțin câte puțin, acceptă că bărbații sunt diferiți de tiparul din mintea ei, pe care l-a utilizat mereu în alegerea lor, și descoperă că sunt bărbați la care a fantasmat, dar nu a îndrăznit să spere că îi merită. Pasul important l-a făcut la nivelul dorinței și al explorării, dar încă nu se simte pregătită să caute bărbați în carne și oase. Se amuză de profilurile psihologice ale bărbaților electronici, le cercetează incoerențele între ceea ce declară despre și ceea ce exprimă prin simpla înfățișare
dintr-o fotografie, le calibrează imperfecțiunile și perfecțiunile, se revoltă în fața grandomaniei, fățărniciei, apreciază și recunoaște autenticitatea și tendința de a fi empatici. Pentru ea, acum este suficient să-i transforme mental: din Frankenstein în Pygmalion. Și, în consecință, se joacă ca o fetiță, se întâlnește electronic cu bărbații pe care i-a ales, după o atentă analiză a profilurilor „psihologice”, vorbește cu ei pe messenger, se explorează reciproc.
Ca în copilărie, când băiețelul timid și prea copleșit de impulsurile emoționale preferă să-i dea fetiței un bilețel pe care să scrie „Vrei să fii prietena mea?”, iar fetița să-i răspundă „Da” și apoi amândoi, mulțumiți, își duc relația în fantasmă. În realitate, nu s-a schimbat nimic, însă se schimbă în universul intern, își construiesc mental „statuia” și sunt suficient de mulțumiți să facă asta. Nici nu au nevoie de mai mult. După mulți ani, acești foști copilași deveniți acum adolescenți încep să se roage la zei să le transforme creația într-o femeie sau un bărbat.
A te îndrăgosti electronic sau virtual pe baza schimbului de mesaje scrise sau audio e ca și cum ai citi un roman bun și te îndrăgostești de un personaj din carte. Pentru că acesta este chiar propriul roman, te îndrăgostești de propria construcție mentală. Dragostea electronică nu are nevoie de contact fizic regulat, ci de contact fantasmatic regulat, de surse de inspirație pentru noi povești.
Noutatea ar consta în transformarea „creatului” din minte, în schimbarea șablonului pe care îl aplică în alegerea bărbaților sau femeilor și astfel, a modului în care își concepe, în cadrul relației dintre bărbat și femeie, propria persoană. Așa cum a făcut A., întâlnindu-se electronic (e-dating) a transformat bărbatul Frankenstein în bărbatul Pygmalion și, implicit pe ea însăși, a început să se transforme din Frankenstein în femeia Pygmalion. A. s-a oprit aici, la e-dating, și i-a fost suficient contactul on-line, ca și cum ar avea o relație. Nu avea nevoie de prezența fizică, ci emoțională. Poate că nu era pregătită să aibă întâlniri reale.
Testul realității
Alți oameni merg mai departe și vor să găsească în realitate ceea ce au găsit în universul electronic și fantasmatic. Nu multora le iese testul realității. Pentru că imediat ce persoana electronică devine persoana reală problemele apar. Contactul real aduce cu sine observarea diferențelor, care, destul de progresiv, devin defecte.
„Mie îmi place ca în vacanță să mergem la muzee, să vizităm ruine istorice, să facem turism cultural, lui îi place să stea în natură, să se relaxeze, să mediteze, să contemple natura.”
La început, diferența nu o deranja, chiar o entuziasma, complementarul îi dădea sentimentul că prin intermediul lui se întregește. Dar așa se întâmplă în weekenduri și în fiecare zi: el citește, scrie, ea muncește, spală, gătește și are nevoie de acțiune pentru a avea sentimentul că există. Pasivitatea lui devine defectul criticat, pentru ea activă, și sfârșesc prin a avea dispute în orice activitate casnică întreprinsă. Încep să se critice și să se devalorizeze, se dezîndrăgostesc și conviețuirea în doi în realitate durează mai puțin decât „conviețuirea în doi în universul electronic”.
Pentru unii oameni, contactul on-line sau electronic reprezintă distanța de care au nevoie pentru a ține departe ceea ce ei înșiși sunt. Apropierea ar însemna să vadă defectele celeilalte persoane, care, la urma urmei, sunt ale lor. Se sprijină pe distanța din relație pentru a evita să se privească în oglindă, fiindu-i teamă că va descoperi că nu știu cine sunt. Când, în mod constant și neselectiv, ți se pare că partenerul sau partenera este ca un Frankenstein, întruparea celor mai mari defecte și mai opulente dizabilități, atunci, poate, ar fi indicat să te chestionezi dacă nu cumva chiar tu ești Frankenstein și creezi în partenerul tău un tiz alter ego. Devalorizându-l sau devalorizând-o, criticând o trăsătură de personalitate, care odată funcționa ca un magnet și era puternic valorizat, iar acum în ochii tăi ia forma celui mai mare defect cu putință, poate îți creezi o imagine a propriilor defecte, aruncându-le astfel afară din universul intern și punându-le în altcineva, acolo unde ele pot fi urâte, contestate, atacate, depreciate.
Ca proiecția unui film. După ce a creat și a găsit ceea ce idealizează cel mai mult la o persoană, devalorizează și distruge. Unii se opresc aici și relația nu supraviețuiește, pentru că partenerului sau partenerei îi este teamă de propria ambivalență, fiindu-i teamă că va descoperi că el este creatorul celor mai urâte imagini, care îl vor însoți mereu, oriunde și cu oricine ar fi în relație intimă. Alți oameni continuă să se chestioneze și să se reflecteze în ceea ce creează, iar, după ce distruge ceea ce anterior a idealizat, descoperă o imagine mai coerentă despre cine este celălalt și cine este el. De aici încolo este cu putință relația reală, autentică emoțional, bazată pe conștiința că celălalt este diferit de imaginea din propria minte și curios să descopere cine este celălalt.
Dacă nu uităm că dragostea născută în universul electronic este dragoste virtuală, care nu există efectiv, ci ca o posibilitate, atunci poate ne-ar fi mai ușor să o tratăm ca pe un potențial de dragoste care așteaptă să treacă testul realității.
Gabriela Romaneț este psiholog clinician, psihanalist în formare
