Sala Mare a Teatrului Național s-a deschis de curând cu mare pompă, cu ”Înșir’te mărgărite”, un spectacol lung, lat și bombat, pus în scenă de Dan Puric, un autentic guru al ortodoxiei și al românismului. Doar așa se explică faptul că, deși la origine scrierea lui Victor Eftimiu se dorea a fi un basm în versuri, în montarea lui Dan Puric ea a devenit un manifest patriotard în toată regula.
Desigur, patriotismul și credința sunt sentimente absolut lăudabile, numai că ele sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt mai interiorizate. O declarație de dragoste de aproape patru ore către țărișoara noastră și către Biserica strămoșească, declamată public într-o sală de 900 de locuri, nu poate decât aminti la modul cel mai trist de răposata Cântare a României.
Iar mijloacele pe care le-a folosit Dan Puric spre a-și face publică dragostea de neam și țară nu sunt deloc diferite de cele de pe scenele mărețului festival comunist: dansuri cât încape, niște poezele și ceva momente vesele (cele mai vesele fiind chiar cele care nu au fost deloc gândite în acest scop).
Avem un împărat cu trei fete, pe care le vrea măritate. Toate bune și frumoase până acum. Încep să curgă pețitorii, printre ei numărându-se și mulți prinți străini, prilej pentru Dan Puric să treacă în revistă cele mai fumate mituri despre alte popoare: ungurii sunt bețivi și depresivi, rușii sunt bețivi și violenți, francezii sunt bețivi și afemeiați, nemții sunt bețivi și milităroși, și tot așa ai impresia că singurii de pe planeta asta care, vorba lui Moromete, ”nu obișnuiesc” să dea pe gât nici măcar un ”păhărel” cât de mic suntem noi, românii, campionii absoluți ai stării de trezie.
Iar împăratul alege pentru fiicele lui, în consecință, niște români vajnici. Deși nu îl cheamă nici Împăratul Roșu, nici Împăratul Verde, ci de-a dreptul Împăratul Alb (probabil pentru că e stăpân peste un popor imaculat), el se dovedește cel mai xenofob personaj din ”poveste”. Unguru’ nu-i bun, neamțu’ nu-i bun, rusu’ nu-i bun, nici măcar spaniolu’, italianu’ sau americanu’ n-au ”față” de ginere.
Toate cererile în căsătorie ale diverselor ”etnii” către prințesele românce sunt făcute prin niște dansuri tradiționale care amintesc de celebrele, pe vremuri, emisiuni ”Din muzica și dansurile popoarelor”.
Când în sfârșit te obișnuiești ca spectator cu gândul că vei avea parte doar de o înșiruire nesfârșită de costume (multe, foarte multe, excesiv de multe costume create de Doina Levintza), de muzici și ”danțuri” aparținând diverselor neamuri de pe planetă, primești în moalele capului o pălitură metafizică: Dan Puric însuși apare în spectacol jucându-l pe Zmeul Zmeilor.
Numai că lucrurile nu-s așa de simple pe cum par. Zmeul nu e doar un balaur urât, fără succes la femei, ci este dracul gol. Probabil că Dan Puric a suferit foarte mult că nu a jucat în ”Faust”. Deși, dacă este să luăm în serios propunerea sa (iar domnul Dan Puric se ia mereu în serios), Mefistofel e un drăcușor pârlit în comparație cu Zmeul, Mefistofel e doar un pic mai răsărit decât aghiuță ăla micu’ din ”Stan Pățitul”. Pentru că, doamnelor și domnilor, Dan Puric îl întruchipează nici mai mult, nici mai puțin decât pe Prințul Întunericului, pe Lucifer însuși, aflat în luptă cu forțele binelui, care forțe sunt conduse de Făt Frumos.
E vorba de lupta biblică deci, cea dintre îngerii căzuți de sub comanda lui Lucifer și îngerii credincioși lui Dumnezeu, conduși de Arhanghelul Mihail. Numai că Arhanghelul nu are în mână o sabie de foc (în mod paradoxal, săbii strălucitoare poartă în luptă Lucifer și ciracii lui), ci o bâtă ciobănească, pe care o învârte mai ceva ca un maestru ninja. Te-ai aștepta ca ciobanul ăsta să-și cheme oaia la consultări sau să mediteze puțin la moarte ca la o nuntă cosmică, dar nu, n-ai să vezi așa ceva. Aici avem de-a face cu un cioban cu bicepșii lucrați la sală, care n-are nici urmă de milă sau de sentimentalism. Bate la drac ca la fasole, răzbunând astfel umilința ancestrală a colegului său mioritic. Iar Zmeul/Lucifer este părăsit de oastea sa (ăsta da optimism!) și moare eroic, plâns doar de mămica lui, căci da, are și el o mamă.
În tot acest timp, cam cât durează lupta, pe fundal ne apare o icoană imensă a lui Iisus Pantocratorul cu ochii scoși și zgâriat pe față.
De prisos să spunem că nu doar icoanei lui Iisus i-au fost scoși ochii, ci și tuturor spectatorilor care mai aveau, Doamne apără și păzește, vreun dubiu cât de mic, că România + Ortodoxia = Dan Puric.
Într-un final apoteotic se încing niște sârbe și niște hore, în timp ce câțiva elevi, de la Liceul de Coregrafie probabil, zburătăcesc prin peisaj făcând de zor salturi și piruete. Cam ca în momentul de final de la Cântarea României când se ”împăcau” într-un glas toate clasele sociale. Păcat că, deși societară a Teatrului Național, actriței Adela Mărculescu, recitatoare de maxim talent, i s-a încredințat doar ingrata sarcină de a spune înainte de fiecare spectacol: ”Publicul spectator este rugat să-și ocupe locurile în sală și să-și închidă pe durata spectacolului telefoanele mobile”. Păi, în momentul ăsta de final de la ”Înșir‘te mărgărite” era numai bună. Performanța ei cu ”mândră corabia, meșter cârmaciul!” nu a mai fost egalată de nimeni altcineva din comunism și până în zilele noastre.
Și poate că din pricină că domnul Dan Puric este un om eminamente de dreapta, nu i s-a dat nici o șansă de exprimare nici clasei muncitoare, care ar fi făcut și ea parte, în mod normal, din poza de final de la Cântarea României. Ar fi putut fi invitați să se prindă în hora marii împăcări minerii, de pildă. Cu atât mai mult cu cât e deja primăvară, iar în fața Teatrului Național nu au apărut încă panseluțele.
