Sterilitatea partidocratiei romanesti ne-a fost demonstrata, zilele trecute, din plin, cu ocazia nenumaratelor batalii furibunde purtate in interiorul celor doua partide care ar fi trebuit, de fapt, pe de o parte sa faca o opozitie eficienta actualului Guvern, iar pe de alta, sa demareze pregatirile si strategiile pentru era post-Basescu. Am renuntat de mult sa mai sper ca PNL si PSD, partide croite dupa tiparul ambitiilor personale ale catorva lideri, isi vor augmenta candva credibilitatea prin elaborarea unor alternative viabile la programele celor aflati la putere, promovand in acest scop si o serie de oameni talentati, capabili sa le implementeze. In naivitatea mea, am crezut insa ca niste forte de opozitie infrante la mustata in 2009 vor continua totusi sa se concentreze asupra activitatilor unui guvern a carui putere este inca departe de a fi consolidata.
Dar adversarii lui Basescu au preferat sa se dedea canibalismului politic, sfasiindu-se in prezent intr-o asemenea masura, incat au reusit, involuntar, sa isi infirme pana si celebra alegatie potrivit careia seful de stat ar fi politicianul autohton cel mai scandalagiu al ultimelelor doua decenii. In PNL, Crin Antonescu s-a umflat in pene ca un sef de trib zulu pentru a anunta solemn ca principalul sau obiectiv politic este desfiintarea PDL. Nu a tinut sa ne destainuie care dintre politicile pedeliste reclama, din punctul sau de vedere, o reactie de un asemenea radicalism, prin urmare, putem suspecta linistiti ca strugurii inca mai sunt al naibii de acri. Este limpede ca, in cazul unui alt rezultat al ruletei electorale, cel putin unele dintre planurile liberalilor ajunsi la putere ar fi semanat izbitor cu cele ale pedelistilor ? vezi proiectul Rosia Montana.
Reactia lui Antonescu fata de refacerea aliantei PDL-PNL la Buzau va indica, pana la urma, daca brutala sa amenintare merita luata in serios sau daca a fost facuta doar pentru ca da bine la posturile TV ale mogulilor, permitand locutorului sa se profileze pe post de macho politic.
In privinta neutralizarii influentei lui Ludovic Orban insa, Antonescu pare cat se poate de decis, orice explicatie privind motivatia aflata la baza acestei impaciente fiind, desigur, redundanta. Orban se prezinta ca un amestec aparte de carente si calitati, dar pe ansamblu poate fi considerat, indubitabil, un castig pentru un PNL transformat, de ceva vreme, intr-o bizara formatiune postliberala. Comparativ cu Antonescu, Orban a dat – din 2004 incoace – dovada de mult mai multa energie si determinare pentru a preveni eclipsarea penelistilor lui Tariceanu de catre gruparea ex-liberalilor raliati in jurul lui Basescu.
Matrasirea sa va indica, prin urmare, lumii ca Antonescu este unicul stapan al miniuniversului liberal. Va reusi, probabil, sa-l indeparteze pe carieristul devenit indezirabil, dar efectul acestei miscari asupra partidului va fi unul atat demotivant, cat si de lunga durata.
In PSD, impactul crancenelor lupte interne duse zilele acestea va fi, categoric, unul si mai profund. Desi PSD dispune de un numar impresionant de membri, s-a ajuns la ignorarea fatisa a statutului partidului pentru a-i putea suprima baza, respectiv pentru a evita sentinta membrilor asupra unui lider care, din 2005 incoace, si-a condus formatiunea exclusiv spre infrangeri. De o buna bucata de vreme, puterea se afla, de fapt, in mainile liderilor din provincie si ale cosacilor din suburbiile Capitalei, transformati de Marian Vanghelie intr-o veritabila garda pretoriana a "prostanacului" ghinionist, ajuns intre timp profund meprizat pentru purpura imperiala de care tine cu dintii. Performanta a ajuns sa nu mai conteze in PSD.
S-au dus vremurile din 1996 sau 2004, cand liderii de partid au trebuit sa faca fata de fiecare data nemultumirilor din partid survenite ca urmare a esecurilor in alegeri. Acum, Geoana este dispus sa ignore nu doar verdictul popular in privinta aptitudinilor sale politice, ci si parerea propriului partid. Vrea musai controlul masinariei de partid si nu se sinchiseste defel de modul prin care ar urma sa fie obtinut rezultatul multravnit.
Adrian Nastase, cel care initial parea sa aiba cele mai mari sanse pentru a zadarnici tentativa lui Geoana de a prinde partidul intr-o stransoare letala, a reusit, zilele trecute, involuntar performanta de a ne evoca imaginea lui Corneliu Coposu. "Nu am de gand sa legitimez, prin participarea mea, o competitie in care nu cred", a spus agasat Nastase, in timp ce afirmatiile de genul "acesta este un alt partid" sau "congresul a devenit o mascarada" constituiau, de fapt, o redare perfecta a punctului de vedere particular milioanelor de romani inca din 1990 atat in privinta "revolutiei" lor, cat si a alegerilor din mai 1990, care ar fi trebuit sa deschida o noua era. In fond, Nastase si Iliescu (care a incurajat ascensiunea lui Vanghelie in repetate randuri) sunt in buna parte responsabili pentru ceea ce a ajuns sa fie PSD.
Pseudoretragerile lor, rolul mercenarilor aparent neutri, care devin intotdeauna partizani in momentele cruciale, ne confirma, de fapt, ca PSD a ajuns sa se supuna acelorasi suplicii pe care le aplica tarii dupa 1989. Intriga a ramas, in prezent, singura trasatura care mai defineste PSD. Cat priveste gigantica mizerie pesedista, romanii s-au putut consola totusi cu o constatare: formatiunea a probat, saptamani in sir, ca este tributara tot vechilor structuri si mentalitati, dar de aceasta data convulsiile ei nu mai pot afecta o tara intreaga.
