Daca, asa cum spunea Andrew Jackson, "un om curajos face cat o majoritate", atunci putem afirma ca acum 30 de ani, in noiembrie 1977, presedintele egiptean Anwar Sadat a fost un asemenea om. Oferta sa de pace catre Israel a uimit Orientul Mijlociu, a mers, asa cum chiar el spunea, "pana la capatul lumii" (Knessethul din Ierusalim) si a reusit astfel sa transforme radical politica din regiune.
Din acel moment, problema arabilor nu mai era cum sa distruga Israelul, ci cum sa ajunga la un aranjament cu acesta. Prin spectaculosul salt in viitor, Sadat le-a aratat liderilor arabi realitatile unei lumi in schimbare.
Deschiderea lui Sadat catre pace se nastea dintr-o analiza strategica la rece a echilibrului regional de putere. Era limpede pentru el ca Israelul, o putere nucleara, se dovedise in octombrie 1973 invincibil intr-un razboi conventional, razboi pe care de altfel Sadat insusi nu se asteptase nicidecum sa-l castige in momentul in care pornise la atac.
Adept al dictonului lui Clausewitz – razboiul este o continuare cu alte mijloace a politicii –, Sadat a trimis armata egipteana dincolo de Canalul Suez pentru a declansa un proces de pace. Invins din punct de vedere militar, decizia lui Sadat de a merge la Ierusalim i-a asigurat victoria politica.
Pentru fiecare dintre incercarile lor rudimentare si lovite de esec de a distruge Israelul, arabii recursesera la sprijinul militar sovietic. Sadat stia insa ca o strategie de pace cu Israelul necesita o alianta cu Statele Unite. Aceasta alianta era un obiectiv atat de vital pentru Sadat incat cineva s-ar putea intreba la modul cel mai serios care era de fapt prioritatea in strategia sa.
Poate ca Sadat ar fi optat sa obtina alianta cu americanii fara a face pace cu Israelul – daca i-ar fi fost posibil. Dar nu putea si stia acest lucru. Cand generalul Gamasy, arhitectul razboiului din 1973, a pus sub semnul intrebarii flexibilitatea lui Sadat in discutiile de dezangajare cu Israelul de un an mai tarziu, presedintele l-a calmat spunandu-i: "Nu uita, generale, aici vorbim de pacea cu americanii!".
O alta schimbare implicita adusa de strategia lui Sadat a fost pastrarea la distanta a Egiptului de pan-arabism. Obosit de politica interaraba, satul de pretul platit de Egipt pentru cauza palestiniana, Sadat a vrut sa abandoneze ambitiile pan-arabe ale lui Nasser si concentrarea in exces pe chestiunea Palestinei, pentru a insista in schimb pe rolul Egiptului de putere aflata la rascrucea strategica intre Asia si Africa.
Sadat urma, fireste, sa ramana fidel unei cauze palestiniene ca liant al consensului arab, si, uneori, ca o proverbiala frunza de smochin, care sa ascunda rusinea politicii sale externe, concentrata pe propriile interese. Dar, din motive practice, Sadat se inscrisese pe calea catre o pace separata cu Israelul.
Una din lectiile initiativei lui Sadat este ca in conflicte prelungite, ce implica sentimente de ura profunda si istorica si in care au fost epuizate fara succes toate formulele diplomatice, socul declansat de o idee vizionara, generoasa si plina de imaginatie poate sa deschida drumuri noi. Problema esentiala a conflictului arabo-israelian, ca de altfel a oricaror dispute intricate, a fost dintotdeauna incapacitatea sau lipsa de vointa a liderilor de a opta pentru o politica de pace nesustinuta de consensul masiv, dar deseori paralizant, al societatilor pe care le conduc.
De cele mai multe ori, liderii, in loc sa influenteze mediul socio-politic care i-a produs, raman prizonierii acestuia. Sadat si-a castigat un loc privilegiat in istorie, devenind nemuritor, din momentul in care a evadat din inchisoarea confortabila a inertiei, din pantomima solidaritatii si coeziunea retorica gaunoasa a summiturilor arabe.
Demonstratia calitatilor unui adevarat om de stat nu avea sa se incheie cu Sadat. Actiunea sa spectaculoasa in favoarea viitorului era menita sa-si gaseasca egalul la fiecare rascruce a drumului sinuos catre pace in reactia adecvata a unui Menachem Begin, primul ministru israelian de atunci. Doar un "soim" al politicii ca Begin, un om cu un acut simt al dramei, un romantic al politicii cu un ochi atent la judecata istoriei, ar fi putut raspunde astfel initiativei lui Sadat.
Faptul ca Begin s-a putut ridica la inaltimea momentului este legat de impactul psihologic al uimitorului proiect al lui Sadat. Prin vizita sa la Ierusalim, Sadat a reusit sa "trivializeze" conflictul arabo-israelian, transformandu-l dintr-o batalie mitica pentru dreptul la existenta intr-o simpla negociere de interese intre state legitime si suverane.
Iata, de fapt, esenta: nevoia de a parasi logica dreptului la existenta, de sorginte mitica si care se exclude reciproc, a naratiunilor istorice aflate in conflict si a pretentiilor de proprietate bazate pe argumente religioase. Din pacate, exact acesta este punctul in care se impotmoleste conflictul israeliano-palestinian, fiind practic de nerezolvat. Prin vizita la Ierusalim, Sadat a impins Israelul la a se dezbara de mentalitatea de stat asediat si a acordat un psihologic spatiu vital unei natiuni claustrofobe izolate in mijlocul unei lumi arabe ostile.
Pacea nu este niciodata un joc cu suma zero. Prin intermediul pacii cu Israelul, Egiptul si-a atins obiectivul strategic al unei aliante cu SUA. Dar Israelul s-a inselat cand a crezut ca Egiptul va putea fi o poarta catre lumea araba. O asemenea poarta catre reconcilierea israeliano-araba ramane exact acolo unde s-a aflat intotdeauna – la palestinieni.
Shlomo Ben-Ami, fost ministru de externe al Israelului, este vicepresedinte al Centrului International pentru Pace Toledo si autor al volumului Scars of War, Wounds of Peace: The Israeli-Arab Tragedy (Cicatricele razboiului, ranile pacii: Tragedia israeliano-araba).
Copyright: Project Syndicate, 2007.
www.project-syndicate.org
