De acest Paste, cat unii s-au dus la munte sau la mare, eu am descins in trecutul meu recent. Plec la Oxford pentru o vreme si cine stie cand as mai fi ajuns sa imi vizitez trecutul, care e zilnic schimbat de diferiti intreprinzatori care taie copaci, toarna betoane sau pur si simplu isi amintesc lucrurile din ce in ce mai altfel decat au fost. Pe urma, as vrea sa scriu o carte despre el, dat fiind ca din acest voiaj cei care s-au intors nu au povestit niciodata nimic.
Ca student, statul socialist ma trimitea regulat, alaturi de colegii mei, la cules recolta, fie struguri la Cochirleni, fie porumb la Babadag. Cum am supravietuit cu brio, as fi dat poate uitarii aceste amintiri daca in raportul unui inocent cu duhul despre prizonierii CIA maltratati in Romania nu ar fi vorba de cateva cladiri de beton dintr-o locatie suspecta. Raportorul, un baiat politician occidental care nu a mers in viata lui peste viteza legala, nu si-a cumparat niciodata iesirea peste o frontiera periculoasa cu un cartus de tigari, nu a operat niciodata o plaga folosind ca anestezic votca Saniuta, pe scurt, nu are nici cel mai mic habar ce e viata si cu ce se ocupa ea face neverosimila observatie ca aceste mici cladiri de beton, aflate nu departe de un aeroport miliar din Dobrogea, nu au nici o explicatie, sunt o aberatie istorica si arhitectonica, pe scurt, trebuie sa fi stat potentialii teroristi in ele, aspru anchetati de baietii de la CIA, pur si simplu pentru ca altfel nu ne putem imagina la ce serveau.
Am o stire pentru raportorul cu pricina. Eu am stat in cladirile cu pricina, eu si cu inca cateva sute de studenti medicinisti, carati cu un tren tocmai de la Iasi, care facea doua zile pana acolo, fiindca, precum orice tren neinregistrat, statea la toate semnalele pentru a lasa toate celelalte trenuri sa treaca inainte, noi am folosit dormitorul de o suta de paturi cu trei ferestre situate sus de tot ca sa nu poti ajunge la ele, ca si toaletele fara usi, mostenite de la diverse randuri de detinuti din Dobrogea, care aveau marele avantaj ca supraveghetorii zareau dintr-o privire cu ce se indeletniceau muncitorii voluntari in agricultura, noi foloseam spalatorul comun cu soldatii, pe a carui fereastra, de fapt o spartura in beton fara rama, vedeam singurul obiect frumos din toata tabara, calul alb al inginerului Popescu de la IAS, priponit in ceva care incepuse prin a fi o pajiste si sfarsise prin a fi un desert. Descoperirea acelor locuri, a inchisorii cu care eram vecini si al carei turn de supraveghere domina careul nostru, a satului parasit cu usile batute in scanduri care fusese folosit pe rand de turci, plecati in 1940, si de deportati pentru delicte minore in timpul stalinismului nu a fost o treaba usoara, dar pana la urma le-am gasit. Lucrurile s-au schimbat dupa comunism, si azi poti merge cu masina de-a lungul Canalului Poarta Alba-Midia Navodari fara sa te opreasca granicerii, in vechiul lagar de exterminare de la Galesu s-au stabilit niste oameni si la intrarea pe canal AFDP Constanta a ridicat un monument unde in a doua zi de Paste am gasit un om cu care am putut pune cap la cap hartile ca sa deslusesc inchisoarea Nazarcea de inchisoarea Poarta Alba si sa reconstitui geografia vacantelor mele fortate. Munceam intr-un cimitir, imi dau seama azi, ne aflam exact pe vechile locuri de munca de la Canal, numai ca bineinteles noi nu stiam asta, nu ne raspundea nimeni nici macar la buna ziua in acei ani, iar cand a evadat un prizonier din inchisoare am fost scosi de pe camp ca sa nu fim contaminati de libertate si inchisi intr-un fel de hangar unde am taiat gutui in patru vreo saptamana. Cu ce finalitate nu am aflat niciodata.
Intr-o toamna mi-a venit vremea sa ma marit, dar, cum asta nu te scuza, solutia ingenioasa a fost ca logodnicul meu, absolvent in asteptarea repartitiei guvernamentale, a venit si el cu mine, si am fost principalul eveniment monden al taberei de munca. Orice urma de romanta se cam epuizase la finele acestei incercari, dar noi tot ne-am casatorit la data programata, ca nu puteam lasa balta idealul de gazeta de perete care inspirase pe toata lumea, asa peste noapte, deci ne-am despartit sase luni mai tarziu cu mare discretie.
Spre deosebire de generatia parintilor nostri, optiunea de a sta sau a pleca din Romania nu mai este azi una dramatica. Poti sa stai sau poti sa pleci, nimeni nu te opreste sa te intorci. Singura calatorie fara intoarcere este in trecut si ma intreb daca poti lua pe cineva cu tine pe acest drum, deci daca merita sa scrii povestea acelor ani asa cum au fost sau vor ramane pentru raportorii europeni, ca si pentru tineretul nostru, acest mare vid inimaginabil.
Alina Mungiu-Pippidi este politolog si presedinte SAR
