Un francez în spaţiul românesc, venit aici să ne cunoască, ajunge şi la Bucureşti, în 1839, de atunci rămânând o descriere a oraşului, printre altele remarcând ce spunea Raul Perrin despre străzile dâmboviţene – “pline de câini vagabonzi”. Am descoperit din întâmplare rândurile acestea în lucrarea “Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”. Francezul cu pricina pune astfel românii în faţa propriei lor oglinzi. Asta, dacă vrem să facem aşa, un arc peste timp, ca să ne dăm seama de ce suntem capabili noi, ca popor. Dacă suntem capabili de ceva. Pentru că nimic, iată, nu s-a schimbat de la 1839 încoace, referindu-ne numai la câinii vagabonzi ai Bucureştiului. O specie seculară. Maidanezii, vecinii noştri dintotdeauna.
Aşa cum noi, românii, nici de altele nu suntem capabili. Să rezolvăm marile probleme ale acestei naţii. Şcoli părăginite avem. Autostrăzi – vai mama lor. Poduri şi tuneluri scârţâie sub rugină. Industria e şi nu mai e. Agricultura – doar în cărţile de istorie. Dar ce avem noi cu adevarat? Un oficial european ne caracteriza în anii ‘90 – vorbim mult şi nu facem nimic. Sau dacă ne apucăm de treabă o lăsăm baltă pe la jumătate. Ăştia suntem? Şi atunci să ne mai mirăm de câinii vagabonzi? Că nu rezolvăm problema asta? Care ar putea fi considerată măruntă, în comparaţie cu alte neîmpliniri ale neamului românesc.
Privind însă azi la ce se întâmplă, referindu-mă strict la maidanezi, îmi dau seama că vor mai trece, de acum încolo, încă vreo 200 de ani şi atunci altcineva o să scrie un editorial sau un articol în ziar sau pe net sau ştiu eu mai cum, dar va scrie despre aceeaşi situaţie, a câinilor fără stăpân care fac legea în Bucureşti şi-n alte mari oraşe ale României. Şi-o să mai scrie atunci şi despre lipsa de autostrăzi, şi de poduri, şi de şcoli, şi de multe altele. Când ne vom trezi? Când?
Ce doare mai tare e că s-ar putea ca, în viitor, să mai apară şi alţi Ionuţi care să fie masacraţi de câinii nimănui. Pentru că noi nu ştim – sau nu vrem – să facem ceva pentru a rezolva odată pentru totdeauna problema asta fără sfârşit.
Mă uit acum la normele astea de aplicare a celei mai noi legi referitoare la maidanezi. Şi ce văd? Deja mă gândesc la o formulă de exprimare, găunoasă, de pe timpul lui nea Nicu – “colectivele de oameni ai muncii”. Ce erau acele colective, în afară de propagandă ieftină? Azi descopăr în metodologia legii maidanezilor un model asemănător – “comunităţile de locatari”. Nenumărate materiale s-au scris, cel puţin în ultimii 20 de ani – sociologii au atras atenţia că la oraş, mai ales la bloc, s-a pierdut cu totul ceea ce înseamnă solidaritatea umană. Efectul politicii comuniştilor, de-a ne băga în “cutiile de chibrituri”. Fiecare e-n pătrăţica lui şi nu-l interesează ce-i dincolo de uşă. Aş fi curios să văd cine e “deşteptul” de la Guvern care a inventat acum, în 2013, “comunitatea de locatari”. O fi vreunul căruia încă-i colcăie-n cap lozinca aia roşie – „unitatea de monolit în jurul partidului”. De data asta, în jurul cui – a maidanezilor?!
Dar să ne întoarcem la recent votata şi promulgata lege. Se ştia clar care sunt paşii de urmat. Câinii luaţi din stradă, duşi în adăposturi, ţinuţi acolo 14 zile lucrătoare. Pot veni oamenii să adopte câini. Sau câinii pot fi adoptaţi la distanţă. Ultima formulă era cea de eutanasiere, dacă altă soluţie nu se găsea pentru patrupede. Ideea de bază a legii era clară – câinii să nu mai fie pe străzi. Pentru că asta cer românii în marea lor majoritate.
Ce face însă acum Guvernul nostru? Se învârte în jurul cozii. Ia sa vedem ce zic normele, clocite in Piaţa Victoriei, de aplicare a legii maidanezilor. Cică acei câini care au fost “asumaţi de comunităţile de locatari” nu mai pot fi luaţi din stradă. Majoritatea câinilor tocmai lângă blocuri stau. Deci asta înseamnă că hingherii n-o să mai ia niciun câine, nu-i aşa? Patrupedele primesc mâncare de la aşa-numiţii iubitori de animale. Care însă nu adoptă maidanezii. Din diverse motive, ba că-s mari, ba că-s urâţi. Am primit şi eu răspunsuri de felul ăsta. Aşa că ştiu reacţia “iubitorilor” de pe strada mea.
Guvernul pare că ştie foarte bine că iubitorii de animale nu vor să-şi bage câinii maidanezi în casă. Şi atunci iată formula prin care, vezi Doamne, împaci şi capra, şi varza – dacă eu, cel care adopt câinele, vreau să-l ţin în continuare în aer liber, adică nu în casă la mine, trebuie “să fac dovada” unei suprafeţe de teren pe care să existe un padoc, un coteţ, ceva. Dar unde să am suprafaţa de teren? La mine la ţară? Nu cred că la asta s-au gândit cei care au scris aceste norme. Deşi ar trebui să fie foarte clară, metodologia mai mult ne bagă în ceaţă. Cred, mai degrabă, că în jurul blocului va fi coteţul, acolo unde locuieşte adoptatorul. Că doar de-asta vorbeşte Guvernul despre comunităţile de locatari care-şi vor asuma câinii. Dar vin şi întreb – cum poţi să ai o suprafaţă de teren, ca şi cum ar fi a ta, când spaţiile din jurul blocurilor reprezintă domeniul public?! Şi pe urmă cum ai putea să faci un padoc sau un coteţ? Construcţie care are nevoie de aprobare de la Primărie. Va fi oare dispusă, de acum încolo, Primăria Capitalei să dea aprobări pentru apariţia de adevărate cartiere de coteţe în jurul blocurilor?
Coteţe sunt şi azi, cu nemiluita, în jurul blocurilor din Bucureşti. Doar autorităţile se fac că nu le văd. Haitele, la o adică, ies în stradă nestingherite şi atacă trecători. Sigur că nu se mai pune problema – cu ce aprobare au fost construite coteţele. Acum mă gândesc cum ar arăta şedinţele de bloc. Oamenii să decidă dacă îşi asumă sau nu câinii din preajma lor, cine şi unde va construi padocurile – în spatele, în lateralul sau în faţa blocului. Va fi o ceartă generală între cei care vor şi cei care se opun. Şi iarăşi, pentru a câta oară, românii sunt puşi unii împotriva altora. Şi se înjură, şi se spurcă, şi se fac cu ou şi cu oţet.
Ce-o să facem noi, românii, azi, generaţia noastră? O să lăsăm moştenire copiilor noştri problemele pe care noi, acum, nu vrem să le rezolvăm. Să le rezolve urmaşii noştri, dacă ei vor putea sau vor fi mai deştepţi ca noi. Şi problema câinilor fără stăpân, şi a industiei, şi-a agricultuii. Asta lăsăm moştenire copiilor şi nepoţilor – o ţară fără cap şi coadă. E ca şi cum ne-am răzbuna pe urmaşii noştri. După ce am primit, la rândul nostru, o ţară cu cheia ruginită. De la înaintaşi…
