Sa facem un apel la memorie. Pentru prima data, despre suspendarea din functia prezidentiala a lui Traian Basescu a vorbit P.S.D. Intentia vadita era aceea de fidelizare a propriului electorat, din ce in ce mai nemultumit de pasivitatea celui care ar fi trebuit sa fie principalul partid de opozitie. Sincer, nu cred ca era cineva care atunci (cred ca era sfarsitul anului 2006) sa fi anticipat ca respectiva amenintare va trece de stadiul enuntului.
Dupa aceea, lucrurile au evoluat conform unei logici a conflictului admirabil ilustrata intr-un film cu Stan si Bran. Vi-l amintiti: unul din ei ii stropeste masina celuilalt; pagubitul smulge unul din farurile "agresorului"; lucrurile evolueaza gradual; intervin sotiile (care o "incaseaza" pe rand); trecatorii se impart in tabere; intre timp, cei doi si-au distrus complet masinile; totul se incheie intr-o incaierare de proportii apocaliptice, protagonistii initiali asista buimaci la degringolada generala, impreuna cu un politist debusolat.
La noi, acum, din palma in palma, din insulta in insulta, din biletel in biletel, dintr-o decizie a Curtii Constitutionale in alta, s-a ajuns ca o parte din natiune sa ceara demiterea presedintelui, in timp ce cealalta parte strange semnaturi (inteleg, lipsite de suport constitutional) pentru dizolvarea Parlamentului. Lucrurile sunt cu atat mai absurde cu cat nici unul dintre protagonisti nu pare ca ar avea mare lucru de castigat in urma unei victorii. P.S.D. nu poate spera intr-un succes al lui Geoana impotriva lui Basescu in eventualitatea unei demiteri urmate de alegeri anticipate (daca nu cumva se bazeaza pe arma secreta VanGhelie). Pe de alta parte, daca s-ar declansa alegeri parlamentare anticipate, P.D., chiar obtinand o reprezentare parlamentara superioara celei actuale, nu va dispune de potentialul de coalitie necesar formarii unui guvern (si aici ar putea exista o arma ascunsa, de exemplu o alianta cu partidul lui Gigi Becali). Pur si simplu, protagonistii conflictului (intre timp, li s-au alaturat actori care initial se mentineau in expectativa) isi defuleaza frustrarile, straduindu-se sa produca pagube majore partii adverse. Liste de semnaturi fara valoare juridica, decizii parlamentare demne de Regele Ubu (hotaram care e regula victoriei dupa ce vedem rezultatul), anunturi de demisie, comisii de repartizare a timpilor de antena care uita predicatul (anume, demitere versus ramanere in functie), manifestatii spontane, inventia votului sabatic, nimic nu este de neutilizat cand e vorba despre atingerea unui scop deja uitat. Paralela dintre cele doua spectacole ar putea fi continuata, dar exista un punct in care liniile iau o turnura periculoasa. In film, Slabul si Grasul isi distrugeau cu aplicatie automobilele proprietate personala. Din conflictul actual au insa de suferit doua institutii fundamentale ale statului, stat care nu e proprietate a nici unuia dintre cei care se incaiera spre deliciul public. Institutia prezidentiala si-a sacrificat vocatia de factor de echilibru cu care fusese investita de cei care au votat Constitutia, asa gaunoasa cum s-a dovedit ea a fi. Parlamentul este tot mai putin un loc al dialogului si tot mai mult o arena de desfasurare a unor legale, dar ignobile demonstratii de forta. Un posibil final de scenariu este acela in care, dupa 19 mai, jumatate de Romanie va considera ca Traian Basescu si-a recastigat locul uzurpat, in timp ce cealalta jumatate il va socoti demis. Greu de spus cu ce se vor alege si unii, si altii. Incerc sa ghicesc cine va avea de castigat din aceasta insolita confruntare. Popularitatea presedintelui a inceput sa scada, cota de incredere a Parlamentului e atat de jos incat nu are cum sa nu afecteze partidele care formeaza alianta conjuncturala. Cei care clameaza de ani de zile ca toti politicienii (cu exceptia lor) sunt buni de trimis la ocna au toate sansele sa castige, cu proxima ocazie, sufragiile unui electorat dezamagit de ambele tabere.
Dintre toate evenimentele la care asistam in ultimele saptamani, cel mai grav mi se pare angajarea publicului intr-un fals razboi justitiar. Atmosfera seamana tot mai mult cu cea de la inceputul anilor ’90. Tot mai multi oameni se indigneaza, ies in strada, se urca in autobuze, blocheaza circulatia, strang semnaturi, huiduie, cer demisia, se injura pe forumuri, trimit SMS-uri la talk-show-uri (asta, ce-i drept, nu seamana cu ’90). Numai ca miza e astazi mult mai meschina. Asa cum se intampla de obicei in istorie, repetarea unui scenariu patetic devine parodie. Sfantul Gheorghe si balaurul sunt doar niste copii din butaforie.
Mircea Kivu este sociolog
