Puţine politici au parte de dezbateri mai stranii decât cele de control al capitalului. Abordaţi problema cu un bancher sau un economist de factură clasică şi veţi primi probabil un răspuns vehement: controlul nu funcţionează, pentru că speculatorii i se pot sustrage cu costuri mici sau inexistente, dar statele nu ar trebui să adopte măsuri de control pentru că vor costa foarte mult. Sunt eu singurul care găseşte această logică uşor strâmbă?
Următoarea fază a conversaţiei e de obicei la fel de ciudată. Când vine vorba de intrări masive de capital, cu potenţial destabilizator, controlul capitalului e tabu, dar ceva ce se numeşte reglementare prudenţială e destul de OK. Controlul capitalului, ni se va spune probabil, face o discriminare între tranzacţii în funcţie de ţara de provenienţă a părţilor implicate, şi asta e rău. Reglementările prudenţiale discriminează în funcţie de moneda în care are loc tranzacţia sau de maturitate, iar asta e bine.
Dacă o asemenea conversaţie are loc la o petrecere, aţi face bine să mai cereţi ceva de băut. Cam aşa arătau discuţiile până de curând. Marea schimbare de mentalitate a venit de la FMI, odinioară un mare adversar al controlului capitalului. Într-o serie de studii, economiştii FMI au încetat să mai trateze probleme în termeni de bine versus rău şi au început să o abordeze ca pe o opţiune normală economică: măsurile de control al capitalului au costuri şi beneficii, care pot fi măsurate şi comparate.
Fondul afirmă acum că asemenea măsuri ar trebui să fie instrumente suplimentare la dispoziţia decidenţilor prudenţi, care le pot utiliza atunci când circumstanţele o cer. O altă schimbare majoră a venit de la ţările cu economii emergente şi rate mari de creştere.
Multe dintre acestea, confruntate cu un munte de bani care se rostogolea către ele dinspre economiile avansate, dar cu creşteri lente (şi conştiente fiind de costurile pe care fluxurile mari şi volatile de capital le-ar putea provoca), au ales să aplice măsuri de control al capitalului. Brazilia, Indonezia, Coreea de Sud, Thailanda şi Taiwanul au introdus recent stimulente negative pentru a descuraja infuziile de capital. Alte economii emergente, de exemplu Peru, au înăs-prit reglementările prudenţiale în acelaşi scop.
Cei care pretind că măsurile de control ar fi ineficiente nu specifică decât rareori la ce anume se referă această ineficienţă. Un studiu recent prezentat de Marcos Chamon, Atish Ghosh, Jonathan Ostry şi Mahvash Qureshi, economişti la departamentul de cercetare al FMI, sugerează că măsurile de control al capitalului pot fi cu adevărat eficiente. Autorii ajung la concluzia că, prin reducerea ponderii datoriilor pe termen scurt în monedă străină în totalul datoriei unei ţări, controlul capitalului poate diminua vulnerabilitatea la crize financiare.
Economiştii FMI au analizat evoluţia unui număr de 50 de ţări în recentul dezastru financiar global, comparând performanţa evidenţiată de creşterea economică din perioada 2008-2009 cu cea din 2003-2007. Principalul rezultat este că ţările care au adoptat măsuri de control înainte de izbucnirea crizei s-au descurcat mai bine – creşterea lor economică s-a redus mai puţin. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă erau mai puţin expuse prin datorii şi exista mai puţin capital volatil, care să părăsească ţara în caz de criză financiară globală.
Nu înseamnă că măsurile de control al capitalului sunt un panaceu: acelaşi studiu arată că aceste măsuri sunt relativ ineficiente în prevenirea de explozii ale creditării – o altă cauză a vulnerabilităţii economice. Nu e ceva care să ne surprindă, din moment ce pe lângă fluxurile internaţionale de datorii există mulţi alţi factori care pot determina băncile să uite de precauţii şi să dea credite cu nemiluita.
Dar studiul mai arată şi că politicile prudenţiale interne – cum ar fi plafonarea creditelor ipotecare la un anumit procentaj din valoarea proprietăţii sau obligarea băncilor să-şi majoreze capitalul în perioade de creştere economică – pot fi eficiente în stăvilirea unor boomuri de creditare. Acest fapt sugerează că măsurile de control al capitalului şi politicile de prudenţialitate pot fi complementare, contrar opiniilor convenţionale.
Rezultatele nu indică nicidecum că măsurile de control al capitalului nu ar avea şi costuri. Aşa cum a demonstrat Kristin Forbes, economist la MIT, ele duc la o scumpire a finanţării pentru IMM-uri. Toţi economiştii învaţă în şcoală regula cardinală a disciplinei lor: guvernele (dar şi oamenii) ar trebui să întreprindă o acţiune până în punctul în care, la limită, costurile echivalează beneficiile.
Recentele cercetări permit prin cuantificarea atentă a potenţialelor costuri şi beneficii ca această logică să fie aplicată şi oportunităţii şi momentului aplicării de măsuri de control al capitalului. Pentru un economist acesta e un motiv de sărbătoare – chiar şi fără cocktailuri.
ANDRÉS VELASCO A FOST MINISTRU DE FINANŢE ÎN CHILE.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDI-CATE, 2011.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORGPODCAST(ÎN ENGLEZĂ):
HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COM/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/VELASCO7.MP3