» Expozitia jurnalistului elvetian Michel Buhrer, "Bucharest, a Cannibal City/White Billboards", este deschisa la MNAC intre 2 octombrie si 10 noiembrie.
» Expozitia cuprinde doua serii de fotografii (alb-negru si color), care documenteaza transformarile urbanistice ale Bucurestiului, in uratenia lor spectaculoasa.
» Bucurestiul apare ca un oras al unei tranzitii interminabile, in care ruinele cladirilor dinainte de razboi sunt inghitite de decrepitudinea comunismului, la randul lor ingropate de buticurile de tabla ruginita ale postcomunismului.
"Bucurestiul este un oras unde istoria politica si sociala poate fi retraita prin cladirile sale, fara cosmetizari inutile. «Bucharest, a Cannibal City» este o serie de fotografii color despre cum arhitectura si planurile de urbanism (sau lipsa lor) permit o citire deranjanta si de multe ori puternic emotionala a diferitelor perioade prin care a trecut orasul", explica Michel Buhrer. Expozitia jurnalistului elvetian cuprinde de fapt o singura fotografie, reluata la nesfarsit, cu un oras care construieste haotic, senil, dar care nu stie sa pastreze, un oras care adauga, ca in orasele suprapopulate ale lumii a treia, noi straturi si stiluri arhitectonice peste cladirile din generatia trecuta, inainte insa ca ele sa se fi prabusit complet. Spun "senila" pentru ca, asa cum apare infatisat in expozitia lui Buhrer, constructiile Bucurestiului impartasesc cu toate un aer fragil, de constructii care imbatranesc repede – nu conteaza ca e vorba de cladirile de la inceputul secolului sau de buticaraia postcomunismului.
De unde titlul primei serii de poze – color – "Bucuresti, un oras canibal", in sensul unui oras care isi autodevoreaza formele urbanistice, incapabil sa le pastreze sau sa le integreze in structuri mai noi. Un gardulet de ciment cu forme impletite in stil popular, pe jumatate mancat, prin care se iteste betonul armat, aflat in fata unei statii de metrou. Un bloc cu tencuiala cazuta, de care sta lipit, ca un parazit, un bordei ca de ghetou mexican, al carui horn afuma peretele blocului. O cladire de la inceputul secolului, cu acoperis ruginit de tabla sau, in alt caz, de azbest. O cladire mai noua, neverosimil de ingusta, fara nici o logica arhitectonica, ridicata intre blocuri murdare. Esplanada de la Unirii, cu ceva betoane mazgalite cu graffiti si o toneta de ziare abandonata. O constructie pe trei niveluri, nici bloc de lux, nici vila pseudocubista, intr-un spatiu ce pare un camp cu ciulini; o papetarie ("un SRL") cu usi de tabla galbene, la parterul unui bloc interbelic.
Fiecare epoca are propriile simboluri ale decrepitudinii: geamurile sparte sau acoperite cu placaj in cazul cladirilor vechi; betonul triumfator al comunismului, cu motivele lui etno-kitsch sau monumentale; tabla omniprezenta a postcomunismului, exprimandu-se prin dughene sau chioscuri. In chip bizar, nu blocurile sar in ochi in expozitia lui Buhrer, ci cladirile de tabla si calcanele neacoperite ale cladirilor vechi. si nu e vorba doar de spatii in care ceva s-a demolat pentru a se construi altceva, ci de spatii in care calcanele exista acolo parca dintotdeauna – pare ca intotdeauna s-a construit prost si haotic, fara sa se tina seama de vecinatati.
"Metafora tranzitiei" in Bucuresti
A doua serie a expozitiei, "White Billboards", in alb negru, ia in vizor nenumaratele panouri de afisaj abandonate peste tot – pe cladiri de patrimoniu, la guri de metrou, pe blocuri, la marginea drumurilor, perfect asortate in mizeria lor cu peisajul anodin din jur si la fel de agresive. "Pe langa strictul impact vizual al acestor ciudate peisaje urbane, cele doua serii propun un fel de metafora a tranzitiei in Bucuresti", explica Buhrer, care vine dintr-o civilizatie in care constructiile sunt prinse de sute de ani intr-un plan urbanistic si in care lipsa de educatie si "banii recenti" nu au ajuns sa nasca monstri arhitectonici. Astfel, Lipscaniul, Calea Mosilor, in fine, strazi care fac fala Bucurestiului, par niste aglomerari de ghetou interbelic argentinian; sub privirea rece, chirurgicala a lui Buhrer, legenda "micului Paris" se dezvaluie ca o gluma, o reverie tranchilizanta.
"Cladirile (frumoase) care plang" sunt mai degraba exceptii intr-un peisaj arhitectonic decrepit si kitsch, amintind de acele republici bananiere in care cladiri fragile, "low cost", ce imita stiluri arhitectonice prestigioase, sunt erodate rapid de umezeala. si, repet, nu e vorba doar de cladirile comunismului, ci si de cele proiectate inainte de razboi. Fotografia emblematica a expozitiei mi s-a parut una cu spatele "renovat" al unei cladiri vechi inspaimantator de urate. Calcanul e indreptat spre un fel de intersectie dosnica, neasfaltata si innoroita, fiind prins intr-o gradina triunghiulara, inconjurata de un gard de sarma. Dincolo de gard e un tomberon ruginit. Cladirea e acoperita cu tabla, iar acoperisul are o forma halucinant de dezechilibrata in liniile lui neregulate: o capodopera de kitsch. In fata, cladirea are peretii murdari si scorojiti, ca majoritatea "caselor care plang"; in spate, insa, mana de gospodar a proprietarului i-a facut cladirii o operatie radicala de lifting, intinerind-o cu un galben-verde fosforescent.
Sa nu ne amagim: chiar daca in Bucuresti se construieste enorm, ceea ce sare in continuare in ochii unui strain venit dintr-un stat dezvoltat sunt mizeria si kitschul strident al orasului – de oras prosper dintr-un stat subdezvoltat… Se pregatesc termopanele?
MICHEL BUHRER
» Michel Buhrer e fotograf si jurnalist free-lance in Elvetia. Pe langa activitatea jurnalistica, el a avut expozitii de fotografie in Elvetia, Franta si Scotia. Fotografiile din cadrul expozitiei dedicate Bucurestiului au fost realizate intre 2003 si 2007. In paralel cu expozitia de la MNAC, fotografiile lui Buhrer sunt expuse pe 10 panouri publicitare plasate in puncte aglomerate ale orasului.
