Pe Calea Victoriei, intersecţia cu Gral. Gheorghe Manu. Pe Ştirbei Vodă, între Calea Plevnei şi Splai. Între Bulevardul Unirii, Nerva Traian, Pasajul Mărăşeşti şi Mircea Vodă. Pe 13 Septembrie, între Bulevardul Libertăţii şi Uranus (jur-împrejurul Casei Academiei). Ce au în comun aceste locuri din Capitala României?
Sunt doar câteva dintre marile plantaţii de bălării şi oţetari din Bucureşti. Care dăinuie de zeci de ani, ajungând adevărate biotopuri. (Jur, lângă Casa Academiei am văzut fazani adevăraţi, cu pene; i-am şi fotografiat.) Terenuri imense, de câteva hectare fiecare. În zona centrală a Capitalei, unde metrul pătrat de teren bate mia de euro. Astea sunt doar cele mai mari, dar pot enumera alte sute de terenuri lăsate în paragină, pe suprafeţe mai mici, pe toată întinderea oraşului. Unele s-au transformat în gropi de gunoi ad-hoc, cu consecinţele aferente. Altele sunt locuite de oameni ai străzii, în adăposturi insalubre, mai mult sau mai puţin improvizate.
Am vizitat destul de multe dintre capitalele europene. Nicăieri nu am văzut fenomene similare. (Poate doar în Berlin, unde s-au păstrat terenuri virane în zona faimosului Zid, sau în fostele unităţi militare – dar acolo avem de-a face cu o istorie cu totul aparte.) În rest, pretutindeni, legile economiei de piaţă combinate cu viziuni urbanistice coerente fac de neconceput abandonarea unor spaţii importante în centrul oraşului.
Ştiu, fiecare din terenurile la care mă refer are o istorie proprie, o explicaţie a abandonului. De regulă, e vorba despre situaţii de proprietate incerte (de cele mai multe ori, disputate între diverse entităţi publice), combinate cu interese imobiliare greu de tranşat. În plus, dacă vom întreba, ni se va invoca eterna lipsă a fondurilor necesare proiectelor de anvergură – scuză precară, în raport cu perpetua risipă a banului public practicată la nivel municipal. Cert e că nu se întâmplă nimic, şi nu pare că cineva ar fi preocupat de găsirea soluţiilor.
Desigur, există reversul medaliei. De bine, de rău, bălăriile alea şi oţetarii produc un pic din oxigenul de care oraşul are nevoie. Dezvoltatorii imobiliari le-ar pava şi le-ar popula urgent cu turnuri de beton şi sticlă. Dar noi avem planuri de urbanism general (sau ar trebui să avem) şi arhitecţi-şefi. Ei ar putea veghea ca locurile alea să devină spaţii utile locuitorilor oraşului. Se poate construi şi altceva decât complexuri comerciale şi blocuri. Şi Bucureştiul chiar are nevoie de amenajări publice.
Se construiesc anual mii de locuinţe, imobile pentru birouri, spaţii comerciale. Dar când s-a amenajat ultima dată, în oraşul nostru, un parc nou? Mă tem că răspunsul se va întoarce cu cel puţin trei decenii în urmă, timp în care suprafeţele verzi existente au fost ciuntite pas cu pas, sub diferite pretexte. Să nu mai vorbim despre săli de spectacole, de sport, despre muzee şi expoziţii şi alte lucruri de care oamenii au nevoie când ies din birouri sau case şi se dau jos din maşini. Pentru că da, calitatea vieţii într-o comunitate e dată mai ales de ceea ce ni se întâmplă în afara locuinţelor, a birourilor şi a maşinilor.
Revin la spaţiile virane pe care le întâlnim la tot pasul. Municipalitatea ar trebui, cred, să aibă o atitudine activă faţă de situaţia lor. Să-i stimuleze, unde este cazul, pe proprietari ca să nu le mai lase în aşteptarea creşterii preţului metrului pătrat. Asta se poate face prin impozite majorate pentru terenurile neutilizate, dar şi prin sprijinirea unor proiecte de anvergură. Trebuie doar să pornească de la o viziune asupra felului în care vrem să arate oraşul. Sunt convins că bucureştenii ar avea multe idei fezabile, dacă ar fi consultaţi.
Dacă în continuare nu se va întâmpla nimic, ştim care vor fi consecinţele. Avem exemplul „deltei“ din Văcăreşti – un teren care a fost abandonat câteva decenii şi pe care natura l-a reluat în stăpânire. Dacă ne bucurăm de originalitatea de a avea unica deltă urbană din lume, s-ar putea ca în curând să avem şi unica junglă urbană.
