În lipsa reglementărilor europene, Bruxelles a devenit paradisul lobbyiştilor, în principal în serviciul marilor multinaţionale, şi rivalizează cu Washington DC pentru titlul de capitală mondială a lobbyului.
Parlamentul European (PE) este afectat de prezumtive scandaluri de corupţie sau de conflict de interese, problema lobbying-ului ieşind din nou la rampă după demisia mai multor europarlamentari căzuţi în capcana întinsă de ziarişti deghizaţi în lobbyişti. Preşedintele PE, Jerzy Buzek, a militat pentru „toleranţă zero” contra oricărei forme de corupţie. „Aleşii corupţi atacă baza democraţiei noastre”, a spus el. Analiştii spaţiului european susţin însă că în realitate PE este dezarmat – se poate indigna şi deschide o anchetă internă, dar nu are nici un mijloc de a face „oile negre” să plece.
Nervozitatea nu a încetat să crească după apariţia anchetei publicaţiei britanice Sunday Times care a dezvăluit că trei deputaţi s-au lăsat tentaţi, acceptând bani în schimbul susţinerii unor anumite amendamente. Unul dintre ei este românul Adrian Severin, care a refuzat să renunţe la mandatul de europarlamentar. Deputata socialistă belgiană Veronique De Keyser, care l-a înlocuit pe Adrian Severin ca vicepreşedinte al grupului pentru Afaceri Externe, a recunoscut că „sunt necesare reguli mai stricte pentru activitatea de lobby”. Scandal de corupţie? Scandal de lobby? Scandal de presă? Oricum, rezultatul anchetei Sunday Times discreditează întreaga instituţie.
Asediul instituţiilor europene
În materie de lobby, UE face obiectul unei atenţii speciale. Pentru că dreptul comunitar primează asupra celui naţional în cvasitotalitatea cazurilor, dat fiind că puterile sunt concentrate într-un număr redus de locaţii. Iar reprezentanţii grupurilor de interese au înţeles foarte bine că Bruxelles-ul este „centrul” pentru a face lobby. Există mii de lobbyişti, sute de firme de relaţii publice şi cabinete de avocaţi, o duzină de think tanks şi „birouri de afaceri europene” ale mai multor sute de întreprinderi. Marea majoritate a profesioniştilor în lobby care lucrează la Bruxelles reprezintă interesele marilor companii multinaţionale. Deşi sunt din ce în ce mai bine reprezentate, societatea civilă şi grupurile ecologiste nu au greutate faţă de amploarea mijloacelor financiare şi organizaţionale desfăşurate de industrie. De exemplu, federaţia europeană a industriei chimice (CEFIC) dispune de mai mulţi lobbyişti decât toate organizaţiile de apărare a mediului luate împreună.
Comisia Europeană, care deţine puterea exclusivă de a propune şi dezvolta noile legislaţii europene, este una dintre ţintele preferate ale lobbyiştilor. Interesul lor pentru Parlamentul European a crescut în ultimii ani pe măsura creşterii puterii acestuia. Considerat altădată veriga slabă între instituţiile europene, Parlamentul poate de acum să aprobe, să blocheze sau să modifice propunerile Comisiei în numeroase domenii, iar deputaţii sunt adevărate „ţinte” pentru lobbyişti.
UE s-a extins şi intervine în domenii din ce în ce mai tehnice, care necesită o expertiză. În loc să realizeze propria expertiză, Comisia a lăsat câmp liber lobbyiştilor, care au devenit interlocutori naturali ai celor care iau decizii. Au ajuns să dispună de acces privilegiat în instituţiile europene, în absenţa oricărei reglementări pentru controlul activităţilor lor. Departe de a împlini o misiune în serviciul public şi de a apăra interesul general, lobbyiştii servesc interese private şi contribuie la modelarea legislaţiei europene într-un sens favorabil intereselor marilor companii care îi remunerează. Grupurile de presiune ale întreprinderilor ascund cu grijă adevăratele motivaţii. Creează firme-paravan, pretind că lucrează pentru organizaţii nonguvernamentale sau finanţează „experţi independenţi”.
Ţesătura de păianjen
Influenţa reprezentanţilor grupurilor de interese care operează din umbră pare să nu îngrijoreze prea mult UE, care nu ia măsuri eficiente pentru limitarea impactului. Bruxelles-ul prosperă pe seama industriei de influenţă, respiră jocurile de putere ale grupurilor de presiune care acţionează deschis sau discret pentru a reuşi să impună voinţa angajatorului. Funcţionari, diplomaţi, lobbyişti sau ziarişti se întâlnesc de dimineaţa până seara, iau masa în cartierul Europa, cinează în cartierul Sablons, participă la cocktailuri peste tot, socializează serile şi în week-end, uniţi în acelaşi club unde se vorbeşte de o cauză nobilă – Europa şi apărarea ei!
Misiunea lobbyiştilor
Potrivit unei definiţii admise, un lobby este o structură organizată pentru reprezentarea şi apărarea intereselor particulare ale unui grup dat. În acest scop, lobby-ul exercită o activitate care constă în intervenţii destinate să influenţeze direct sau indirect procesele de elaborare, aplicare sau interpretare a măsurilor legislative. Definiţia americană a lobby-ului este net diferită de cea europeană, având în centru problema financiară. Potrivit Lobbying Disclosure Act din 1995, un lobbyist este un individ care acordă minimum 20% din timpul de lucru activităţilor de lobby pentru un client identificat, care are multiple contacte cu legiuitorii, membri ai Congresului, factori de decizie în funcţii înalte şi care lucrează pentru un client care îl remunerează. Întreprinderile care angajează lobbyişti trebuie să se înregistreze dacă cheltuielile semestriale depăşesc 20.500 dolari.
Ca atare, din 1995, pentru activităţile de lobbying Washingtonul nu mai este o zonă în afara dreptului. Baza de date este accesibilă marelui public pe internet şi orice violare a procedurilor de înregistrare (obligatorie) la Congres şi de declarare a activităţilor şi a finanţărilor sau a codului deontologic al profesiunii este pedepsită prin amenzi, iar în cazul unei corupţii dovedite, prin închisoare.
Ex-comisari europeni, mercenarii lobby-urilor
Ce fac comisarii europeni după încheierea mandatelor? Se pare că este una dintre problemele deranjante pentru Bruxelles, din ce în ce mai mulţi ex-comisari vânzându-şi serviciile şi influenţa multinaţionalelor şi lobby-urilor care împânzesc oraşul, ducând la mici sau mari conflicte de interese care corup executivul european. Din cei 13 comisari europeni care au părăsit Comisia în februarie 2010, şase s-au alăturat sectorului privat, deşi continuă să primească alocaţiile din partea Bruxelles-ului. Întâmplător sau nu, toţi s-au alăturat unor grupuri sau mari instituţii private ale căror interese le-au susţinut în timpul mandatului.
Cazul emblematic este cel al social-democratului german Gunter Verheugen, unul dintre cei mai puternici comisari din ultimul deceniu. Ca vicepreşedinte şi comisar pentru întreprinderi şi industrie (2004-2010), Verheugen a fost criticat pentru favoritismul arătat intereselor marilor întreprinderi în detrimentul preocupărilor sociale şi de mediu. La două luni după sfârşitul mandatului, împreună cu fosta sa directoare de cabinet, a creat propria firmă de relaţii publice, un cabinet de consiliere în lobbying, „European Experience Company”. Agenţia sa propune să ajute „înalţi conducători ai ins¬tituţiilor publice şi private” în acţiunea lor de lobby cu desti¬naţia UE. Compania facturează „recomandările strategice în domeniul politicii UE şi ale altor probleme politice”. Potrivit deputatei europene germane Inge Grasle (CDU), „orice persoană care dispune de bani poate cumpăra accesul lui Verheugen la instituţiile europene”.
Comitetul de etică al Comisiei s-a aplecat spre cazul Verheugen, dar nu a găsit nimic de reproşat. Acest comitet acordă sistematic excepţii pentru foştii comisari care, oficial, trebuie să aştepte un an înainte de a îmbrăca veşmintele lobbyiştilor.
Agresiunea grupurilor de presiune
La Bruxelles a fost votată noua directivă care încadrează bonusurile din lumea finanţelor. O victorie obţinută după o muncă de 18 luni din partea europarlamentarului britanic Arlene McCarthy, laburist. Ea a afirmat că a trebuit să facă faţă unui fluviu de lobbyişti. „În medie, patru sau cinci grupuri cereau zilnic să mă întâlnească. Foarte agresive în propuneri, foarte sigure de ele. Atitudinea este simplă – nu avem nevoie de reglementări”. Arlene McCarthy le-a spus clar că Europa se va alinia normelor internaţionale numite „Basel 3″ în măsura în care băncile sunt în concurenţă internaţională. Dar, la Summitul G20 din Canada, noile propuneri Basel 3 au fost revizuite de la bază. G20 a dat înapoi şi băncile au reuşit în lobbyiul lor, arată McCarthy, subliniind că înfruntarea dintre guverne şi lumea finanţelor este departe de a se fi încheiat.
Severin şi scandalul Sunday Times
Trei europarlamentari au căzut în plasa reporterilor incognito de la Sunday Times care pretindeau că sunt reprezentanţii unei firme de lobby. Cei trei, toţi foşti miniştri, au acceptat să propună amendamente pentru schimbarea unor legi, contra cost. Doi dintre ei şi-au dat demisia din PE. Singurul care a refuzat să facă acest lucru este românul Adrian Severin. Acesta a demisionat din PSD şi din grupul socialiştilor din PE, dar şi-a păstrat mandatul de parlamentar european. Decizia sa a stârnit critici atât la Bucureşti, cât şi în rândul colegilor săi de la Bruxelles şi Strasbourg.
Cod de conduită
Reprezentarea intereselor face parte în mod legitim dintr-un sistem democratic. În cadrul eforturilor de a restabili încrederea publicului, Comisia Europeană a stabilit un registru facultativ şi adoptă un cod de conduită pentru a asigura o transparenţă a reprezentării intereselor, a celor ce intervin în acest domeniu şi a activităţilor lor. Organizaţia nonguvernamentală Alter-EU, care militează pentru transparenţa practicilor lobbyiştilor, a publicat un studiu care arată că 60% din cabinetele de lobby nu se înregistrează în acel registru şi cere deputaţilor europeni să înceteze să întâlnească reprezentanţi ai grupurilor de interese. Organizaţia a publicat şi o „listă neagră” a cabinetelor de lobbying.
Belgia este prima ţară de provenienţă a lobbyiştilor, urmată de Germania şi Franţa.
Din cei 13 comisari europeni care au părăsit Comisia în februarie 2010, şase s-au alăturat sectorului privat.
