Chile este producătorul unei treimi din cantitatea de litiu obţinută în lume- litiul se foloseşte la baterii care alimentează tot, de la calculatoare şi maşini, n.a.- şi are un mare potenţial în extinderea acestei cote. Dar, chiar dacă toată lumea este de acord că Chile ar trebui să îşi dea seama de potenţialul pe care îl are ca furnizor global de litiu, dezbaterea locală despre cum s-ar putea realiza asta a generat mai multă căldură decât lumină.
Guvernul preşedintelui Sebastian Pinera a încercat să scoată la licitaţie drepturile pentru dezvoltarea producţiei de litiu cu până la 100.000 tone în următorii 20 de ani. Dar, aşa cum se întâmplă deseori cu exploatarea resurselor naturale în ţările în curs de dezvoltare- nu neapărat în Chile, procesul s-a transformat într-o tragicomedie a greşelilor, împiedicând evoluţia ţării. Sunt lecţii în această experienţă cu alţi exportatori de resurse naturale.
Administraţia de dreapta a lui Pinera este rigid centrată pe ideologie. Economiştii educaţi la Universitatea din Chicago susţin că atragerea investitorilor privaţi în producţia primară de litiu este tot ce contează, iar stimularea industriilor locale care se bazează pe litiu ca pe un impuls de dezvoltare nu face scopul unei politici publice. Aşa că guvernul a organizat o licitaţie în care integrarea locală pe verticală şi valoarea adăugată nu au fost criterii relevante pentru câştigarea drepturilor de producţie.
Şi nici organizatorii licitaţiei nu au fost îngrijoraţi cu privire la stimularea competiţiei autohtone. şi, întrucât guvernul a ales să nu meargă la Congres cu o lege care să autorizeze licitaţia, investitorii s-au temut că cadrul legal de lucru era deschis provocărilor. Ca rezultat, numai trei firme au depus oferte, iar câştigătorul iniţial a fost SQM, una din cele două firme care sunt deja implicate în producţia de litiu în Chile.
Licitaţia a fost întinată de potenţialele conflicte de interese. Ministrul mineritului a fost el însuşi nevoit să se retragă pentru că fratele lui este director general la SQM, companie controlată de ginerele fostului dictator Augusto Pinochet. Compania are un trecut controversat, are o dispută prelungită cu Fiscul şi este implicată în mai multe procese pe rol cu guvernul din Chile. În cele din urmă, aceste chestiuni au descalificat SQM şi au făcut ca rezultatul licitaţiei să fie nul.
Acesta este un moment potrivit pentru a regândi fundamental problema. Constituţia statului nu lasă loc de îndoială că litiul aparţine statului, aşa că statul va fi în mod obligatoriu un jucător-cheie în dezvoltarea industriei litiului. Dar nici o companie deţinută de guvern nu are experienţă în dezvoltarea producţiei primare de litiu sau în orice domeniu care implică folosirea industrială a metalului.
Aşa că este timpul ca Chile să facă cu litiul ceea ce n-a făcut cu alte bogăţii minerale: să-şi dezvolte o politică inteligentă care să urmărească construirea unei industrii bazate pe valoare adăugată locală. Ca să-şi atingă acest scop, statul trebuie să-şi aducă parteneri strategici, care ar putea fi străini sau autohtoni. Şi procesul selectării acestor parteneri ar trebui să conţină un cadru de lucru reglator şi să manifeste un interes pentru competiţie, lucru care i-a lipsit ultimei licitaţii organizate.
Stângiştii tradiţionali ai Chile, argumentând că litiul face parte din resursele strategice ale ţării, resping orice implicare a sectorului privat în producţie. Reţelele sociale mişună de idei de tipul- dacă statul renunţă la controlul asupra producţiei de litiu, veniturile rezultate vor rezolva problemele cu care se confruntă Chile în finanţarea educaţiei, în domeniul sănătăţii şi locuinţelor.
Dar cei care au astfel de pretenţii nu şi-au făcut bine calculele. Exportul anual de litiu al ţării se ridică la puţin mai mult de 200 de milioane de dolari, doar 5% din exporturile de cupru ale ţării. Întreaga piaţă de litiu din lume nu se ridică la mai mult de 800 milioane de dolari pe an, în tranzacţii. Chiar şi cu schimbările tehonologice care fac ca acea piaţă să crească- şi cota Chile-ului, inclusiv- să crească, producţia primară de litiu nu va asigura fondurile necesare pentru finanţarea programele sociale ale ţării.
O abordare mai bună constă în dezvoltarea abilităţilor necesare pentru creşterea unei industrii autohtone a litiului, care poate oferi slujbe bune şi salarii decente. Este puţin probabil ca această soluţie să îi mulţumească pe ideologii oricărei tabere din Chile. Dar este soluţia potrivită pentru ţară.
Andres Velasco este fost ministru de Finanţe al Chile şi visiting professor la Universitatea Columbia.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
