Nora Iuga vorbeşte despre ameninţarea unei întâlniri nocturne cu Securitatea, într-un interviu acordat pentru romanialibera.ro, viaţa unui scriitor în timpul regimului comunist şi metodele de a evita cenzura din aceea perioadă.
A reuşit să supravieţuiască regimului strict din perioada comunistă şi a ajuns să cunoască oameni importanţi ce şi-au lăsat amprenta asupra istoriei şi care au format-o pe femeia de azi. O ” fetiţă cu o mie de riduri” jucăuşă şi plină de viaţă care nu îşi arată adevărata vârstă şi care vorbeşte cu o pasiune molipsitoare de universul seducător din cărţi.
Care a fost momentul/ evenimentul care v-a determinat să începeţi o carieră în literatură?
N.I: Am observat demult când eram încă o fetiţă de vreo 13-14 ani, că primăvara tulbura apele în trupul meu fiindcă din trup venea şi nu din altă parte dorinţa aia, de o plăcere imposibil de definit, care mai târziu se manifesta la fel şi când mă îndrăgosteam şi când mă pomeneam, din senin cu un jet de poezie pe maculatorul de şcoală.
Şi îndrăgostirea şi poezia se anunţă prin aceeaşi stare, pe care eu o numesc inspiraţie şi simt că vine, în egală măsură, de la glande şi de la stele. Niciodată vreun eveniment social sau politic nu m-a convins să scriu. În textele noastre socialul şi politicul există inevitabil fiindcă ele constituie cadrul, rama, în interiorul căreia se derulează viaţa noastră, dar pentru mine, cel puţin, nu ele sunt motive de inspiraţie. La mine totul porneşte, de fiecare dată, de la un cutremur interior, produs de o frază auzită întâmplător, de o culoare, de-o muzică … prima poezie am scris-o la Sibiu în primăvara lui 1942, în bucătăria doamnei Weiss, al cărei bărbat era deportat într-un lagăr din Transnistria şi tata cânta la vioară „Zefirul” de Jeno Hubay.
Cum aţi ajuns să lucraţi pentru revistele „Gazeta literară” şi „Luceafărul”? Cum a fost acea perioadă din viaţa dvs?
N.I: Cred că am fost chiar în aceeaşi zi la amândouă, fiindcă se aflau în aceeaşi clădire pe Ana Ipătescu. N-aş fi îndrăznit să-mi duc poeziile la o revistă din proprie iniţiativă. Asta se întâmpla prin 1965, deci aveam deja 34 de ani, dar pentru mine, să-ţi apară numele într-o revistă era echivalent cu un Nobel. Revistele erau pentru aleşi! Acum, cred, de la o vreme, că este exact pe dos. Adevărul este că trimisesem, la sfatul cuiva, un grupaj de versuri la „Vălenii de munte”, la Miron Radu Paraschivescu care m-a încurajat cum nimeni altul.
Aşa am ajuns o favorită a ambelor reviste. Nichita Stănescu şi Cezar Baltag mi-au stat tot timpul alături. Ţin minte că Cezar mi-a copiat o poezie cu dermatograful meu: pe atunci nu aveam maşină de scris. Dar, în afară de Miron, cei mai mari susţinători ai mei, la aceste reviste, au fost Geo Dumitrescu şi mai târziu, Ion Caraion. Îmi admira nebunia suprarealistă şi revolta care răzbătea din fiecare poezie: mă întreba mereu dacă am făcut puşcărie, nu putea să creadă că era genetică, nu deliberat politică.
Cum a fost aceea perioadă? Cea mai frumoasă din tinereţea mea. Anii ’60 în România parcă nici nu erau ani de dictatură. Deţinuţii fuseseră eliberaţi, cenzura tăia frunza la câini, Goma şi Richard Wagner intraseră în PCR, fiindcă noi nu am contropit Praga cu tancurile, cum au făcut ceilalţi fraţi socialişti. Tot în perioada aia în România se traducea pe rupte din literatura universală, colecţia „Luceafărul” vărsa pe piaţa debuturi geniale din generaţia ’60: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu ş.a, iar apoteoza acestui scurt rai a fost resurecţia unui suprarealism, gâtuit de război şi comunism mulţumită apariţiei miraculoase a onirismului care n-a durat mai mult de şase ani în România, până la monstruoasa „revoluţie culturală” din 1971.
Regimul comunist v-a influenţat în vreun fel opera sau viaţa? Existau modalităţi de a evita cenzura în aceea perioadă?
N.I: Fără îndoială că au urmat ani foarte grei pentru literatură şi nu numai. În cultură, cenzura opera ca un aparat de tocat, nu doar cărţi, ci şi capete de scriitori. Si eu am fost pe lista celor vreo 20 de scriitori cu interdicţie de publicare. Opt ani de zile să nu exişti nici în reviste, nici în edituri, nici în librării, nici în biblioteci, nici măcar în bârfele confraţilor. Aveam vreo 40 de ani şi dacă nu căram cu mine o asemenea cantitate de talent şi de încredere în puterea mea, muream de mult ca poet. Abia la 50 de ani am luat-o de la capăt, debutând din nou cu „Opinii despre durere”, pentru care am luat şi primul meu premiu, acordat de USR. Cenzura devenise insuportabilă. Erau liste de cuvinte interzise ca noapte, nocturnă, întuneric, iarnă, frig, biserică, înger, Dumnezeu, Snagov- fiindcă acolo avea Ceauşescu o reşedinţă de vară, Ilie- fiindcă Ilie Constantin era transfug…incredibil şi de tot râsul!
Când venea cartea de la cenzură, parcă veneam de la chiuretaj, unul evident ilegal! Totuşi poeţii adevăraţi găseau căi de a duce în urechea cititorului ce acesta aştepta să audă. Revolta, acuza, demascarea, ajungeau la ţintă pe căi ocolite, apelul la mitologie, la parabolă, metafora, limbajul criptic, dicteul automat, uneori chiar lerismul. Odată, în Germania, la o lectură mi s-a pus aceeaşi întrebare şi am răspuns la unison cu marele poet Kunnet din fosta RDG că blestemata aia de cenzură, totuşi, fără să vrea, ne-a rafinat stilul şi bineînţeles Herta Muller ne-a pus la zid.
Aţi intrat vreodată în conflict cu autorităţile comuniste sau aţi colaborat direct sau indirect cu ea?
N.I: Eu am păţit-o foarte urât cu Securitatea. Dar, în general, nu-mi place să vorbesc despre asta. M-am săturat de atâţia disidenţi şi eroi. Mircea Dinescu are dreptate când spune că numai morţii au fost eroi. Eu nu am fost în viaţa mea o luptătoare pe baricade şi politica nu m-a interesat nici cât o ceapă degerată.
Fusesem invitată, în anul 1984 s-a însoţesc prima dată pe poeta Maria Banuş în Austria, la un Congres Internaţional. Împlinise 70 de ani şi avea nevoie de un însoţitor care să vorbească bine nemţeşte. Pe la 2 noaptea a dat buzna peste noi, în cuşetă un soldat înarmat. Trecusem demult de Curtici, ne aflam deja pe teritoriul Ungariei şi ne-a cerut paşapoartele fără motiv. Mi-a spus că al meu nu era în ordine şi m-a somat să-l urmez. M-a dus cu forţa doar în pijama şi papuci cu puşca la spate prin cinci vagoane, până am ajuns într-un vagon complet gol şi neluminat.
Într-un singur compartiment se afla un maior sau un căpitan, nu mai ştiu, nu i-am reţinut nici numele, îmbrăcat în civil, care mi-a spus că este mult mai bine să recunosc, pentru că ei, oricum ştiu tot deoarece convorbirea mea telefonică din seara precedentă, cu Virgil Mazilescu fusese înterceptată.
Ştia tot: că mă sunase Virgil să mă roage să-l contactez pe Goma telefonic din Viena ca să-i trimită biletele de avion pentru Bruxelles, unde Virgil fusese invitat, primise şi viză de călătorie, dar nu avea bani de bilete. Ţin minte că deşi muream de frică ştiindu-l pe soldatul ăla cu puşca în spatele meu, am îzbucnit în râs şi l-am întrebat pe civilul acela foarte elegant şi stilat, de ce îmi cere relatarea acelei convorbiri, devreme ce o ştie pe de rost şi o are înregistrată.
„Ne trebuie confirmarea!”, mi-a spus cu un glas total neutru, „Vedeţi, aici în vagon nu este nimeni în afară de noi şi soldatul înarmat…nu există alţi martori, în plin câmp, în plină beznă se poate întâmpla orice.” Aşadar, mă văzui din senin şi ameninţată cu moartea şi nici măcar nu eram disidentă.
A mai spus că voi fi urmărită pas cu pas pe tot parcursul şederii mele în Austria. Fireşte că am confirmat ce ştiau deja şi când m-am întors în cuşetă i-am spus doamnei Banuş că mi-au făcut un instructaj cum să nu mă comport în Occident.
Am aşteptat să adoarmă şi am mestecat hârtia cu numărul de telefon al lui Goma s-o umezesc bine ca s-o pot înghiţi… Bietul Virgil n-a mai apucat să plece niciodată în Occident. Eu n-am putut să tac, le-am povestit Gabrielei Adameşteanu, lui Gerhardt Csejka şi soţiei lui, Pipi, Marianei Marin, lui Constantin Abăluţă, tuturor prietenilor. Nu numai că mi-era frică, dar vroiam şi să mă dau mare. Mai târziu, când am ajuns în Germania, i-am spus şi lui Ernest Wichner, mi-a răspuns că sunt o naivă, dacă-mi închipui că eu îi interesam. „Voiau să o intimideze pe Maria Banuş”, m-a asigurat ca unul care le ştie pe toate. Acum zice că nu i-aş fi spus niciodată nimic. Adevărul e că nimeni nu m-a luat în serios când le-am povestit ce mi s-a întâmplat. Oare de frică, sau nu mă credeau?
Cine este Nora Iuga
- Născută în Bucureşti şi absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Germanistică, Eleonora Almosnino, cunoscută sub pseudonimul literar- Nora Iuga este scriitoare, dar şi traducătoare. A debutat în literatură în 1968, cu volumul de poezie „Vina nu e a mea” după care au urmat volume precum „Opinii despre durere”, „Inima ca un pumn de boxeur”, „Piaţa cerului”, ‘Dactilografa de noapte”, „Fetiţa cu o mie de riduri”.
- Şi-a făcut debutul în proză la 62 de ani şi de atunci a scris romane precum „Săpunul lui Leopold Bloom”, „Sexagenara şi tânărul”, „Hai să furăm pepeni” sau „Lebăda cu două intrări”.
- Talentul Norei Iuga a fost recompensat prin numeroase premii importante internaţionale, cinci premii ale Uniunii Scriitorilor- în anii 1981, 1994, 1998, 2001 şi 2006, şi numeroase alte premii acordate de instituţii din România. Scriitoarea a beneficiat de multe burse de creaţie în Germania, Austria sau Elveţia.
- Este cunoscută şi pentru traducerile din limba germană ca „Toba de tinichea” de Günter Grass, „Animalul inimii”, „Încă de pe atunci vulpea era vînătorul” şi „În coc locuieşte o damă” de Herta Müller, „Pianista” de Elfriede Jelinek.
- La 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai vârstnic blogger literar (noraiuga.wordpress.com)
Citiţi săptămâna aceasta pe romanialibera.ro, a doua parte a interviului cu scriitoarea Nora Iuga.
