Marturisesc ca ma intereseaza prea putin cine va fi viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane si intrigile oculte care inconjoara alegerea acestuia. Mi se pare mult mai important modul in care Biserica va reusi sa gestioneze relatia cu statul si cu credinciosii.
Poate pentru prima oara in istoria noastra Romania este un stat autentic democratic, laic si angajat in respectarea drepturilor omului, inclusiv a libertatii religioase. Cu alte cuvinte, Romania nu mai este si nici nu mai trebuie sa fie un stat crestin. Biserica trebuie sa accepte acest fapt politic si sa caute sa isi redefineasca relatiile cu acest stat laic si modern. Orice incercare de a reveni la statul crestin ar fi o negare periculoasa a modernitatii si un atentat la libertatile individuale. Intrebarea este daca Biserica este capabila de aceasta reforma interna. Trecutul ne arata ca nu.
Avem o foarte lunga si nefericita traditie culturala in care ecuatia roman = crestin a fost considerata drept un adevar absolut, iar Biserica oficiala s-a straduit din rasputeri sa lase acest adevar neschimbat. Incercarea de acum cativa ani de a impune Biserica Ortodoxa drept biserica nationala prin Legea cultelor nu a insemnat altceva decat o tentativa anacronica de a prezerva aceasta "realitate" nationala. Ecuatia roman = crestin este una dintre cele mai negre pete pe istoria moderna a Romaniei pentru ca, printr-o tranzitivitate deloc subtila, s-a ajuns la formula roman = neevreu. Antisemitismul a fost o trasatura atat de puternica a vietii noastre politice incat devenise aproape o proba de patriotism. Eminescu, Hasdeu, Alecsandri sau Kogalniceanu sunt autorii unor pagini de un antisemitism dezgustator. Daca luati dezbaterile din Parlamentul Romaniei din 1877, cand se discuta acordarea de drepturi politice evreilor, veti descoperi niste discursuri – il amintesc numai pe cel al filozofului Vasile Conta – care s-ar putea sa va schimbe pentru totdeauna impresia asupra "gloriosilor" nostri inantasi. Nu mai vorbesc de Iorga si de obsesia lui "antijidaneasca".
Acest curent de gandire puternic inradacinat in traditia nationala a culminat, as fi tentat sa spun "aproape firesc", cu fenomenul legionar si cu antisemitismul maniacal al lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu este un secret pentru nimeni ca cel mai aproape Romania a fost de o teocratie fundamentalista in perioada legionara. Zeci de mii de preoti au fost membri ai Miscarii si sute de preoti de astazi au fost in tinerete asociati cu Legiunea. Insusi Teoctist a fost acuzat ca ar fi participat in tineretea sa legionara la incendierea unei sinagogi, o informatie pe care, din pacate, nu o mai putem verifica.
Din punct de vedere teologic, ideologia legionara este o pervertire a crestinismului. Intrega bogatie teologica inegalabila a ortodoxiei este redusa in mintea chinuita a lui Codreanu intr-un bizar cult al mortilor strain de traditia Bisericii si de traditia romaneasca. Pentru Codreanu "neamul" insemna mai mult mortii din cimitire decat oamenii vii, care nu erau priviti decat ca "multime", simple mase.
Biserica a manifestat acelasi dispret pentru oamenii concreti si in anii comunismului. Complicitatea vinovata cu puterea comunista, colaborarea pe scara larga cu Securitatea a preotilor da seama de aceeasi cultura a unui "popor" si a unei "Biserici" abstracte, din care s-a scurs orice urma de viata. Cel mai bine simbolizeaza acest lucru episodul in care tinerii de la Timisoara erau impuscati pe treptele catedralei in vreme ce usile bisericii au refuzat sa se deschida.
A venit timpul ca Biserica sa se intoarca la fundamentele ortodoxiei si sa se ingrijeasca de salvarea individului, de mantuirea persoanei si sa uite o data pentru totdeauna de "neamul romanesc", o notiune colectiva si, in esenta, necrestina.
