În chestiunea fondurilor europene, România aminteşte de un ins profund malnutrit şi aflat în pragul sucombării, incapabil de acel ultim efort ce presupune întinsul mâinii până la masa alăturată, plină de bucatele salvatoare. Statul, firmele şi întreprinzătorii particulari au atras până acum doar 9,87% din fondurile europene alocate României pentru 2007-2013. Aceste date sunt cu atât mai şocante cu cât gradul de îndatorare a ţării – deşi relativ mic comparativ cu alte state ale UE – continuă să crească în prezentele vremuri de restrişte.
În iulie anul trecut, premierul Emil Boc solicita răspicat membrilor cabinetului său rapoarte lunare detaliate despre stadiul atragerii fondurilor europene de către resorturile lor. Invitat recent la o şedinţă a Executivului, preşedintele Băsescu a avertizat la rândul său, că „miniştrii care nu au atras investiţii şi fonduri europene să se gândească dacă mai rămân în Guvern după 30 iunie”. De fapt, autorităţile române au semnalat Bruxelles-ului deja de luni bune că ar fi dispuse să găzduiască un „task force” de experţi europeni la Bucureşti a căror misiune ar rezida în elaborarea unor planuri viabile de dezvoltare, în concordanţă cu cerinţele UE, pentru a putea atrage rapid un procent net superior de fonduri europene. În aprilie, comisarul european pentru Politică Regională, Johannes Hahn, părea iniţial în favoarea unui asemenea plan, dar săptămâna trecută purtătorul său de cuvânt a anunţat că nu există nici o iniţiativă concretă în acest sens.
UE este vizibil reţinută în a se implica mai temeinic în activităţi ce ţin de administraţia statului. Circumspecţia eurocraţilor nu a rămas fără consecinţe: după 8 ani de presupusă monitorizare asiduă a eforturilor României pe calea implementării reformelor ce constituiau, în fond, criterii de aderare, competenţele profesionale ale experţilor europeni au ajuns între timp puse serios la îndoială. Ideea de a delega sarcini administrative unor experţi externi a fost discutată la Bruxelles nu o dată începând cu anul 2000 – de regulă ca urmare a progreselor prea lente ale României în materie de îndeplinire a criteriilor de aderare. Dar Comisia Europeană a conchis, într-un final, că mandarinii din ministerele de la Bucureşti ar fi, probabil, agasaţi de prezenţa unor atotştiutori externi, drept care experţii ar ajunge rapid subminaţi de către şefii de resort.
De-a lungul anilor, o bună parte a tinerilor profesionişti din sistemul administrativ au preferat să întoarcă spatele junglei birocratice autohtone, căutându-şi slujbe mai bine plătite în sectorul privat. Ministerele, variile agenţii, „deconcentratele” etc. au rămas tot pe mâna unor personaje rigide, cu viziuni administrative la fel de dogmatice ca înaintea aderării la UE, deşi tocmai acest pas urma să aducă României, în fine, servicii publice ceva mai performante.
Dar respectarea cu sfinţenie a nenumăratelor regulamente, articole şi paragrafe încă pare să conteze mai mult decât obţinerea unor performanţe concrete. Chiar şi în prezent, gradul de autoritate pe care premierul Emil Boc – condamnat, indubitabil, la o guvernare în vremuri extrem de nefaste – ar fi trebuit să-l impună în hăţişurile birocraticelor structuri ale Ministerului Finanţelor rămâne imposibil de evaluat. Cert este, în schimb, că în toamna trecută resortul în cauză părea mai degrabă dominat de obscure structuri şi interese sindicale, decât de ministrul în exerciţiu.
Recent, guvernanţii români au luat în discuţie oportunitatea înfiinţării unui superminister însărcinat cu gestionarea fondurilor europene, din moment ce ministerele existente tind să rămână corijente sau chiar repetente la acest capitol. În Polonia, ministerul omolog este cel al Dezvoltării Regionale (aflat sub conducerea unei doamne, Elzbieta Bienkowska). Neîndoielnic, Polonia poate constitui un model pentru România, deoarece se poate mândri cu o rată mare de absorbţie a fondurilor europene, ceea ce a permis ţării o dezvoltare remarcabilă a infrastructurii de transport, a sistemului de sănătate, de învăţământ şi a industriei IT.
Se prea poate ca unele voci româneşti, preocupate de distrugerea reputaţiei Elenei Udrea, să se fi făcut auzite şi la Bruxelles, din moment ce actualul ministru al Dezvoltării Regionale nu pare a fi principalul candidat la şefia potenţialului superminister. Potrivit mass-media româneşti, marele favorit este Leonard Orban – fost comisar european pentru insignifiantul resort al multilingvismului, dat uitării imediat după expirarea mandatului său -, pe când Laszlo Borbely şi Elena Udrea, deşi vehiculaţi pentru această funcţie, au fost cotaţi cu şanse mai reduse.
Pe când Leonard Orban a ajuns, în final, în echipa de consilieri ai şefului de stat, fosta sa colegă bulgară responabilă de Protecţia Consumatorilor, Meglena Kuneva, a avut parte de o ascensiune fulminantă în mediul bancar, devenind anul trecut unul dintre membrii consiliului de directori al PNB Paribas. Dacă banca franceză va fi intenţionat, iniţial, o mică aventură bulgară, astfel de planuri au ajuns între timp abandonate, având în vedere expunerea de 5 miliarde euro a instituţiei financiare la datoriile Greciei.
Criza din Grecia este, din păcate, şi un indicator al gradului de competenţă particular instituţiilor europene. Prin urmare, aşteptările la adresa performanţelor experţilor UE se pot lesne dovedi prea mari – atât din partea Bruxelles-ului, cât şi a autorităţilor şi/sau opiniei publice din România. Polonia pare să dispună de un aparat de stat cu adevărat funcţional, mai exact de oficiali şi funcţionari publici competenţi – poate că preşedintele Băsescu ar fi bine sfătuit să ţină cont de acest aspect şi să opteze pentru strângerea relaţiilor cu oficialii de la Varşovia în vederea unor cooperări şi schimburi de experienţă mai asidue, de pe urma cărora România ar putea afla unele secrete ale succesului polonez.
Alternativ, autorităţilor româneşti le mai rămâne deschisă şi opţiunea demarării unui veritabil head-hunting în ţară – prin mănăstirile româneşti bunăoară găseşti deseori stareţe şi măicuţe mai energice, mai determinate şi deseori chiar mai talentate din punct de vedere administrativ decât destui directori de agenţii şi deconcentrate. Bruxelles-ul nu debordează, de fapt, nici de talent, nici de dinamism. În letargia ei, Comisia Europeană va tinde, cu mare probabilitate, să rămână impasibilă la jena şi durerea României de a fi un contributor net la bugetul Uniunii Europene.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
