În ce ţine de mersul pe bicicletă, anii ’90 erau mai occidentali decât cei de acum, fiindcă cine folosea vehiculul pe două roţi o făcea din motive practice – să ajungă mai repede într-un loc, făcând puţină mişcare. În curba de prosperitate din anii ’00, din cauza infuziilor cu stiluri de viaţă şi ideologii noi, situaţia s-a deteriorat dramatic şi bicicleta a devenit, din obiect de necesitate, achiziţie de status – un obiect cool. Un amic arhitect, de pildă, şi-a cumpărat bicicletă de 18 milioane, dar nu circulă decât pe trotuarele dotate cu piste şi pe străduţe lăturalnice; la început, a încercat să meargă la serviciu cu ea, dar apoi a venit canicula şi a renunţat.
Altul şi-a cumpărat o bicicletă relativ ieftină, dar când s-a văzut cu bicicleta în casă nu s-a putut abţine şi a cheltuit o grămadă de bani ca să instaleze pe maşină un portbagaj foarte sexy pentru „biclă”. La prietenii mei e vorba doar de un fel de consumism, amestecat cu nostalgie („cât mi-aş fi dorit aşa o sculă când eram puşti”) şi raţiuni medicale („să dau burta jos”). În alte cazuri, consumismul se combină cu etica, iar lumea se dă în weekend pe biciclete scumpe ca să salveze planeta. Nu vreau să fiu înţeles greşit, şi mie îmi place să mai salvez din când în când planeta, doar că mi-e greu să înţeleg de ce oamenii nu se pot da pe biciclete pentru că pur şi simplu le place şi e ieftin sau pentru că în orele de trafic intens te strecori mai uşor pe un vehicul pe două roţi – pe scurt, nu înţeleg de ce au nevoie să se acopere cu argumente etice când o fac. E deja lege pentru Capitală: cu cât oamenii îşi cumpără bicicletă mai târziu, cu atât e mai scumpă, mai puţin folosită şi adună mai mult discurs în jurul ei; dacă bicicleta e cumpărată după maşină, are toate şansele să ruginească în debara.
„Consumismul se combină cu etica, iar lumea se dă pe biciclete scumpe ca să salveze planeta.”
