În 3 septembrie, 1982, după un traseu cu peripeţii, care m-a purtat din Cluj în Berlin, pentru a participa la o competiţie artistică, am tras bilet şi mi-a picat J. Brahms, „Variaţiuni pe o temă de Haydn”, în cadrul Concursului Internaţional de Dirijat, Herbert von Karajan, Berlin. M-am mutat în garsoniera colegului meu de liceu şi de facultate, Alexandru Gyurcovici, sau între noi, Gyuri, acum Adelmann după numele de fată a mamei. Locuiam singur şi aveam tot ce îmi trebuia.
Gyuri tocmai îşi adusese părinţii din Baia de Criş. Trebuia să le asigure condiţii care să-i facă să nu regrete că şi-au lăsat totul în Baia de Criş, inclusiv amintirile. Era foarte ocupat. Singur, luam zilnic metroul şi mergeam în toate colţurile Berlinului. M-am plimbat pe lângă zidul care despărţea Berlinul, partea în care scria în engleză sau franceză sau „aici este sectorul american”. Nu era nici un soldat. Prin golurile zidului, vedeam partea cealaltă, cu sârmă ghimpată, foişoare cu soldaţi, patrule de militari care se plimbau parcă pe zid. Ştiam că acea parte aparţine ruşilor. Mult mai târziu, fiind deja în SUA, priveam secvenţe filmate de evadare din estul în vestul Berlinului. Au murit de-a lungul timpului peste 660 de oameni care încercau să treacă gardul de sârmă ghimpată. Au fost împuşcaţi de soldaţii ruşi si est-germani.
Berlinul, veche capitală europeană, era oraşul împărţit în patru. Mie însă mi se părea un oraş frumos, pentru că era un septembrie frumos, cu zile însorite şi călduroase. Era 9 septembrie şi trebuia să-mi închei vizita în Berlin. Ulterior, am aflat că Marris Jansson a fost câştigătorul acelei ediţii. Urma să trec în partea de est a Berlinului. Gyuri a venit cu mine. Trebuia să traversez un pasaj, coborând câteva trepte dinspre vest, urcând echivalentul lor înspre est. Distanţă mai puţin de un metru pe deasupra pasajului. Şi totuşi o distanţă imen-să de civilizaţie. Gyuri mi-a dat 50 de mărci să am de un suc (în partea de Est se primeau mărci vest-germane). Am coborât scările şi le-am urcat în partea opusă. Am privit înapoi prin gardul de sârmă şi, cu un gest cu mâna, l-am salutat pe Gyuri. Urma să ne revedem la Cluj, dupa 33 de ani, în vara lui 2011. Lucra de 32 de ani în orchestra Deutsche Oper Berlin. Mi-a spus că lucrează cu aceeaşi plăcere ca în prima zi. Un profesionist desăvârşit şi un prieten deosebit.
Am băut multă bere nefiltrată sus la Magazinul Central, de pe Regele Ferdinand I. Apoi la Restaurantul Panoramic, de pe Cetăţuie, împreună cu frumoasa lui soţie, Marry, profesoară de pian. Priveam frumuseţea Clujului, oraşul în care am crescut şi ne-am format ca profesionişti, ca oameni. Ne-am spus reciproc poveştile personale şi profesionale, el din Leipzig şi Berlin, eu din Bayreuth, Budapesta şi SUA. Revenind în Berlin, am petrecut aproape 9 ore în Alexander Plazz. Mi-am cumpărat par-tituri şi discuri. Erau foarte ieftine. Am aflat atunci că sâmbăta şi duminica se putea trece din vest în est. Treceau mulţi berlinezi, inclusiv militari. Seara târziu, trenul a pornit spre Europa de Est. Mi-am dat seama că eram într-o altă lume prin felul în care vorbea controlorul de bilete. Răcnea sacadat, milităreşte. Am contemplat asupra experienţei mele din acel august şi septembrie. Landul Bavaria, de o rară frumuseţe, pe care urma să-l revăd în primăvara lui 1990, venind din SUA. Berlinul, oraşul care mi-a plăcut atât de mult, şi care era împărţit în patru, azi aparţinând prin drept istoric, germanilor.
Îl am mereu în memoria mentală pe J. F. Kennedy, în secvenţa filmată în Berlin în 1962, în faţa microfonului, spunând cu o voce emoţionată, „Ich bin ein Berliner”, apoi trecîndu-şi degetele prin părul dat într-o parte. Azi totul este istorie. Dar pentru generaţia mea aceasta a fost Europa noastră, cu o istorie pe care eu am trăit-o în mod real. Mi-am iubit întotdeauna Europa mea, cu bune şi rele, dar mai ales pentru cultura şi valorile ei creştine.
