Zilele acestea, autorul a ajuns din nou în România, pentru relansarea a două dintre bestsellerurile sale, „Dragostea durează trei ani” şi „13,99 lei”, ambele apărute la Editura Trei.
Nimic din prezenţa lui Frédéric Beigbeder nu se pliază pe imaginea tristă şi cam ponosită a scriitorului, pe care o cărăm în mentalul nostru colectiv de români, de la Eminescu încoace: e chic, în cămaşa lui albă, cu jeans, poartă ochelari de soare şi afişează un aer de star rock, e dezinvolt şi pus pe glume şi are la braţ o domnişoară care-ţi taie respiraţia.
Râde mult, vorbeşte natural şi fără aroganţă, evită formulele sforăitoare. Ca orice publicitar bun, te seduce de la prima replică şi te ţine în priză pe tot parcursul discuţiei, alternând umorul cu o inteligenţă sclipitoare. Discursul lui e spectaculos pentru că lui îi place, în mod evident, mai presus de orice, spectacolul.
Începuturile
Aventura scrisului a început devreme. Prima dată când a scris ceva avea 10 ani şi era într-o excursie în Bali, împreună cu tatăl său. „Am început să scriu un fel de jurnal: scriam acolo absolut orice, descriam ce mâncam la masă, criticam plaja, le dădeam note hotelurilor la care mergeam… era un fel de ghid turistic al Indoneziei”. Dar, de fapt, adaugă el un soi de bemol grav amintirilor, „am început să scriu pentru că tata a părăsit-o pe mama şi scriam în timpul vacanţelor pe care le petreceam cu tata”. Scrisul a devenit un soi un memento al unei stări de fericire: „Voiam ca acele momente pe care le petreceam cu tatăl meu să dureze mai mult şi scriam tot ce se întâmpla cât stăteam cu el pentru ca, mai târziu, să pot reciti totul şi să mă bucur din nou”.
Premiul inventat la o cafenea
„Sinceritatea e foarte importantă atunci când scrii, altfel, e… destul de plictisitoare”, aruncă prozatorul prima săgeată flegmatică. „Dacă nu-ţi asumi până la capăt riscul de a spune tot ce-ţi trece prin cap, atunci rezultatul e unul plictisitor”, adaugă, recunoscând că multe dintre cărţile lui se încadrează în genul autoficţional care domină literatura franceză a ultimei decade. Se simte aproape, ca apartenenţă generaţionistă, de grupul de ironişti contestatari din care fac parte Michel Houellebecq, Virginie Despentes sau Amélie Nothomb.
Autoironic şi uşor alintat, îşi aminteşte: „Când eram tânăr mi se părea că sunt un mare rebel, dar între timp am luat o grămadă de premii, am fost ales în Academia Renaudot, numele meu e în dicţionarele literare franceze. Aşa stând lucrurile, nu mai pot spune că sunt un rebel: sunt un om bătrân şi plictisitor…”. Şi pentru că nu era băgat în seamă de critica franceză, nici el, nici colegii lui de generaţie, a inventat un premiu care poartă numele unei faimoase cafenele din Paris, Café de Flore. „Am vrut să-i oblig cumva să vorbească şi despre noi, a fost un fel de a arăta lumii întregi că există o nouă generaţie în literatura franceză, şi aşa s-a născut Prix de Flore (important premiu literar francez, creat în 1994 n. red.)”.
Mulţi dintre cei care au câştigat acest premiu „au devenit ulterior nume importante ale literaturii: Michel Houellebecq, Amélie Nothomb, Virginie Despentes, Nicolas Rey, Christine Angot, Guillaume Dustan”. În plus, povesteşte el râzând, când se decernează premiul, în fiecare an, cafeneaua devine „un club de noapte, cu DJ, fete care dansează până târziu în noapte”. „Cred că e singurul premiu literar francez care are şi discotecă în program”, spune cu satisfacţie Beigbeder, cunoscut în întreg Parisul pentru faimoasele petreceri pe care le organiza pe vremuri.
Cioran, „foarte amuzant şi foarte disperat”
E un romantic, dar preferă s-o spună nefăţiş: „cinismul şi romantismul provin din acelaşi trunchi şi, de obicei, oamenii care glumesc amar şi sunt pesimişti sau disperaţi ascund o latură romantică”. Are multe modele printre scriitorii francezi şi americani, dar îşi începe enumerarea, flatant, cu un român: „îmi place foarte mult Cioran pentru că e foarte amuzant şi foarte disperat, dar e şi un exemplu de intelectual care şi-a pierdut romantismul din motive politice”.
Îşi aminteşte că în tinereţe lumea îl nume un „Ellis al francezilor”, dar ţine să precizeze că, deşi comparaţia îl onorează, i se pare că faţă de autorul celebrului «American Psycho», scriitura lui e „mai lejeră, poate mai… poetică, oricum, mai puţin violentă”.
Succesul a venit după divorţ
„Dragostea durează trei ani”, unul dintre romanele care i-au adus celebritatea, a pornit de la o experienţă personală: „tocmai divorţasem când am început să scriu această carte, eram foarte trist şi am crezut că, scriind, mă voi simţi mai bine, dar n-a funcţionat, pentru că am ajuns să mă simt şi mai rău, de fapt”.
Deşi nu exclude faptul că scrisul poate funcţiona ca terapie, mărturiseşte că „pe mine m-a ajutat doar să îmbrac în cuvinte o problemă şi apoi să conştientizez că, pentru mine, dragostea nu poate dura mai mult de trei ani”. De atunci au trecut 14 ani, şi teoria e încă în picioare: „de atunci n-am putut avea o relaţie mai lungă de trei ani”.
Întrebat cum i-ar explica acest lucru fiicei sale, Chloe, romanticul scriitor cu apucături contestatare face, aparent, câţiva paşi de retragere: „Am vorbit de câteva ori cu Chloe despre asta şi i-am spus că sper din tot sufletul să mă înşel şi că ea ar trebui, de fapt, să facă din viaţa ei un fel de cursă, un fel de pariu pentru a demonstra că această propoziţie – dragostea durează trei ani – e o tâmpenie”.
Într-un gest uşor studiat de a da o şi mai mare greutate ultimei fraze, scriitorul îşi scoate finalmente ochelarii de soare. Pe terasa unde stăm de vorbă, lângă piscină, într-un decor glossy destul de potrivit pentru cineva care adoră să sfideze toate clişeele şi să arate, printre altele, că mondenitatea nu e un păcat capital, nici măcar pentru un scriitor, avem destul de puţină intimitate.
Oricum, în societatea de consum pe care Frédéric Beigbeder o desfiinţează savuros în „13,99 lei”, intimitatea e un detaliu nesemnificativ, când nu e, de-a dreptul, un moft. Pare foarte încântat de definiţia fidelităţii pe care o dă, spontan şi râzând cu poftă: „fidelitatea e o invenţie a bărbaţilor, făcută acum multă, multă vreme, pentru a ţine sub control naşterea copiilor.
Ca să fie siguri că e copilul lor, şi nu al altora, iată de ce au inventat bărbaţii fidelitatea, susţinuţi, evident, şi de religie”. Dar timpurile s-au schimbat, spune Beigbeder, „acum avem testele ADN, aşa că nu mai avem nevoie de fidelitate”.
Începe să râdă puţin încurcat când i se atrage atenţia, în glumă, că se teme de seriozitate: „Nu mi-e frică să fiu serios, mi-e frică să fiu plictisitor, e cu totul altceva. Când scrii pe coperta unei cărţi că dragostea durează trei ani, trebuie să fii amuzant, pentru că, dacă o spui într-un fel tragic, e absolut îngrozitor”.
Ne despărţim, nu înainte de a-mi spune, întinzându-mi parcă o nesperată cheie de lectură: „Sunt un romantic şi un optimist”. E un bun avertisment pentru cei care încă nu i-au citit cărţile, şi se lasă intimidaţi de culorile intense, de viteza, violenţa şi cinismul drapat în umor care i-au adus celebritatea în întreaga lume.
