Un om batran nu mai este activ, ci, logic, contemplativ. Tot ceea ce facea in tinerete, o data cu trecerea anilor, i se pare cumva de neinteles si din aceasta cauza, alaturi de incomprehensiune se instaleaza si detasarea. Contemplativitatea, asadar, ar fi imposibila fara un minim sentiment al detasarii fata de tot ce e in jur si mai ales fata de tine insuti. Dar dincolo de batranete este, evident, moartea. In fata mortii, omul, oricat de batran, parca intinereste, in sensul in care intrebarile pe care si le pune devin din ce in ce mai nelinistitoare si astfel fiinta capata o vigoare aproape nesperata.
Am incercat sa rezum pe cat posibil mesajul fundamental al ultimei carti a profesorului Livius Ciocarlie, persoana distinsa si cultivata al carei verb intotdeauna se lipeste de sufletul nostru. Livius Ciocarlie este nascut in 1935. Cartea sa aparuta la Humanitas, „Batranete si moarte in mileniul trei”, are un titlu cat se poate de potrivit. La 70 de ani nu mai esti tanar si, oricum, dincolo de inutilitatea si chiar ridicolul bilanturilor, tot esti tentat sa privesti in urma si sa faci niste socoteli. Totusi, in aceasta carte nu am simtit ca ar putea fi vorba de o asemenea privire. Asadar – ceea ce mi se pare important – nu nostalgia este aici sentimentul dominant, ci reculegerea. A te reculege nu inseamna, cum cred cei mai multi, sa-ti revizuiesti viata trecuta, ci – aflat pe un promontoriu al acesteia – sa privesti in tine insuti si sa descoperi noi zone de meditatie, noi oaze ale gandului care nu vrea sa sece. Aceasta face si profesorul Ciocarlie. A trait toata viata printre carti si a vrut sa le invieze cu izvorul gandurilor sale. „Batranete si moarte in mileniul trei” este tot o calatorie prin labirintul cartilor, dar de fiecare data, dupa ce citeaza un fragment din Cioran sau din Pascal, din Montaigne sau din Camus, din Jung sau din Alain, autorul are clipe de repliere. Parca isi da seama ca, fata de alte perioade ale vietii, cand poate aceleasi fragmente ii inspirau o serie de ganduri si favorizau anumite asocieri culturale, de data aceasta a venit randul si rolul sau de-a le da cartilor viata prin ceea ce se intampla cu el insusi. Astfel spus, nu cultura il face pe om, ci omul da viata culturii prin toate framantarile sale. Din aceasta cauza cartea nu mai formeaza ciclul simplelor si inteligentelor „insemnari de lectura”, ci e vie, cartea aceluia care, ocolind patetismele, nu face caz de propriile probleme, dar in acelasi timp e satul sa tot fie o faptura pur livresca, isi asuma riscurile unei gandiri sensibile.
Nu vom intalni certitudini in acest volum, fiindca dl Ciocarlie este un socratic, un cautator, o fiinta bland scormonitoare. Sunt multe pagini despre crestinism. Autorul se intreaba cum mai poti fi crestin in ziua de azi: „Luat in litera lui, crestinismul ar trebui sa fie, pentru un om din vremea noastra, cutremurator. Numai cine are vocatie atemporala de sfant ii poate face fata”. Sunt observatii ale unui spirit care nu e neaparat religios si, de aceea, liber si cinstit cu sine, priveste fara nici o inhibitie o problematica pe care cei mai multi o trateaza fie „sub acultare”, fie zeflemitor negativist. Referinte importante si necesare la o autoare putin cunoscuta la noi, foarte indragita de Cioran, Maria Zambrano. Profesorul Ciocarlie desluseste in misterioasa eseista hispanica poteci abrupte si nisipuri miscatoare. In final, o singura observatie: daca ar fi multe carti ca aceasta, oamenii – spus banal – ar vedea in carti si altceva decat materie tiparita, a carei descifrare repetata pana la urma strica vederea. Marea noastra fericire si nesimtire, spune la un moment dat autorul, este ca nu credem ca murim. Cand credem, incepem sa ne jelim. Doua atitudini tipice pentru maretia si micimea conditiei umane.
