"Tarelkin" este spectacolul birocratiei epuizante dintr-un sistem in care mai bine faci pe mortul decat s-o iei de fiecare data de la capat. A fi in sistem inseamna a juca dupa o dramaturgie ideologica ce-ti formateaza comportamentul cotidian si te face partas la marele furt colectiv. A fi in afara sistemului inseamna a iesi din performance-ul ipocriziei generale.
Ce alege Tarelkin? Sa joace politica mortii. Pe aceste doua coordonate – politica si spectacol – e construit "Tarelkin". Protagonistul isi regizeaza moartea, cu toate ingredientele necesare: cosciug, bocitoare, onoruri militare, parastas improvizat. O vreme, moartea tine. La un moment dat insa, spectacolul il deconspira. Tarelkin, care s-a dat drept vecinul mortului, se infurie, iar inflexiunea vocii, ritmul dictiei il tradeaza. O da in bara in show-ul cu cea mai mare miza – propria moarte – si reintra in politica birocratiei aberant-absurde.
"Alpinismul" ierarhic
Scena dosariadei este emblematica pentru recurenta straturilor de ipocrizie depuse pe osatura unei societati cariate de coruptie. E o scena care va ramane un punct de referinta in istoria recenta a spectacolelor politice din Romania prin acuitatea cu care comprima o realitate recognoscibila. Se produce astfel un efect de identificare identitara cu Romania de langa noi. Unui mosier – bucatica rupta din miliardarii de astazi care-si platesc libertatea cu bani grei – revoltat ca e deranjat si adus la politie i se insira dosarele pentru care ar fi trebuit sa fie demult inchis. Totul se rezolva cu bancnote care valoreaza cam cat filele din dosare, intr-o inscenare a coruptiei la nivel inalt, transformata in mod de supravietuire si "alpinism" ierarhic.
Fomisti si profitori
Bata e instrumentul cu care se face dreptate si se imblanzesc boii. Exista in "Tarelkin" roluri rotund construite, cu atentie la detalii corporale si atitudinale. Radu Gabriel este fomistul prin definitie, care isi spune cu atata pofta monologul incat vizualizezi tavi pline de mancare. Radu Gabriel creeaza prin acumulare de senzatii intr-un verbiaj incontinent starea de pofta ireprimabila. Doru Ana e prototipul sistemului dur, cinic, corupt, care e in stare sa faca orice pentru scopurile puse in joc, dar care, in acelasi timp, demonteaza ipocrizia din jurul lui. Se metamorfozeaza in creditorul evreu abil si parsiv, insinuat in maruntaiele afacerii unei morti incerte. George Ivascu isi monteaza si supravegheaza moartea cu istetimea celui care joaca alunecos pe doua taisuri.
