România mediatică este actualmente sfâşiată de o gigantică baricadă electorală care desparte cele două mari tabere la fel de categoric precum Zidul Berlinului separa odinioară capitala Germaniei. Musai să fii de o parte sau de cealaltă a baricadei! Obiectivitatea? Aşa ceva nu există! Dacă cineva nu îşi precizează clar poziţionarea, adică dacă nu îl scuipă şi nu îl înjură fără încetare pe adversar, înseamnă că stă cumva deasupra baricadei, cam ca arbitrul la volei deasupra fileului, iar atunci îl vor împroşca şi bombarda cu toate mizeriile şi unii, şi alţii. Trebuie să ştim cu cine ne batem, cum spunea domnul Crin Antonescu, chemând la „lupta cea mare”, pro-Băsescu versus anti-Băsescu.
Am pus şi eu două întrebări şi atâta mi-a trebuit! Pe cine vor protestatarii în locul lui Traian Băsescu? Prin ce diferă discuţiile domnului Victor Ponta cu reprezentanţii FMI de relaţiile negociate de actuala putere? Am stârnit o imensă mânie în tabăra USL, dar, făcând abstracţie de toate manifestările de indignare furibundă, răspunsul la cele două întrebări a fost acelaşi: întâi să-l dăm jos pe Băsescu şi pe urmă vedem noi… Cel mai amuzant a fost, evident, răspunsul domnului Mircea Badea, în ambele sale versiuni: în locul lui Traian Băsescu să punem „pe oricine” (prima versiune) sau „pe protestatarul din Baia Sprie” (versiunea a doua, îmbunătăţită). Două emisiuni s-a căznit pentru aceste versiuni de răspuns… iar aceasta spune totul. Nu se poate să nu te întrebi dacă ura împotriva lui Traian Băsescu poate şi trebuie să fie unica motivaţie a acestor oameni. Dreptul la opinie presupune şi dreptul celorlalţi de a avea o opinie, iar diversitatea opiniilor nu trebuie neapărat să conducă la învrăjbire şi ură. În mod civilizat, se poate discuta despre orice.
Din nou semnalez hărnicia din tabăra pro-Băsescu şi pasivitatea din tabăra USL. Mişcarea populară este o nouă idee excelentă. Zvonurile că doamna Elena Udrea ar tatona terenul pentru posibile alianţe electorale ar trebui să le dea de gândit adversarilor, tocmai pentru că ei ştiu bine cum adună „Jucătorul” procent cu procent. Traian Băsescu mai are încă surprize, USL ar trebui să nu se îndoiască de asta.
Nemulţumirea populară poate fi un atu serios, dar există întotdeauna unele limite.
Trebuie să recunoaştem că, în comparaţie cu ceea ce se întâmplă prin alte ţări, dimensiunile protestului de la noi au fost cu totul modeste, atât ca număr de participanţi, cât şi ca bilanţ. Nu voi mai da exemple din ţările estice (Rusia şi Ungaria fiind cele mai la îndemână), ci ne vom gândi de data aceasta la Franţa. Aici, în cele trei săptămâni cât a durat „revolta mahalalelor” – care a izbucnit pe 27 octombrie 2005 -, au fost arse mai mult de 10.000 de vehicule şi au fost incendiate peste 300 de imobile, aceasta după ce, între 1 ianuarie şi 30 septembrie 2005, fuseseră arse 28.000 de maşini în întreaga Franţă. Pe atunci, Nicolas Sarkozy era ministru de Interne, dar reprimarea răscoalei nu i-a atras atâta antipatie cât să nu fie ales preşedintele Franţei un an şi jumătate mai târziu, la 6 mai 2007. În semn de protest, timp de trei nopţi după alegerea lui Sarkozy, 1.400 de maşini au fost arse. De altfel, media pentru anul 2007 a fost de 350 de automobile arse pe noapte. În 1995, la Strasbourg, a fost inaugurat un fel de „rit” pentru noul an, care constă în incendierea unui număr cât mai mare de automobile.
Astfel, de fiecare revelion, 200-300 de maşini sunt arse la Strasbourg, iar în toată Franţa numărul lor poate ajunge la 1.127 (revelion 2010) sau 1.147 (revelion 2009). Conform declaraţiei lui Claude Guéant, actualul ministru de Interne, la începutul acestui an nu a existat „nici un incident mai deosebit”, adică au fost arse numai 750-900 de maşini în întreaga Franţă, datorită faptului că, preventiv, au fost mobilizaţi 60.000 de agenţi ai forţelor de ordine. Iar ca model nonviolent aş aminti protestul din Israel, de vara trecută, când jumătate de milion de oameni au ieşit în stradă pentru a cere justiţie socială. Protestele de la noi nu se compară cu acestea din nici un punct de vedere (număr de participanţi, amploare, organizare, violenţă). Pe de altă parte, e bine să observăm că, pe timpul protestelor din România din această iarnă, forţele de ordine nu s-au întrebuinţat mai mult decât pentru un exerciţiu, pentru că nu a fost cazul. Exagerarea impactului protestelor asupra intenţiei de vot poate aduce mari dezamăgiri.
În concluzie, aş aminti un recent articol al doamnei Mungiu-Pippidi în care, după o succintă evaluare a situaţiei României, autoarea se mira, pe bună dreptate, că mai există persoane care să vrea să guverneze această ţară. Un răspuns l-am putea găsi în opera scriitorului francez contemporan Jean Verdun, care, cu decenii în urmă, a analizat şi a prezis fenomenul mondial al obţinerii de profituri mari din gestionarea mizeriei. Deocamdată, românii mai tineri s-au sustras acestui trist destin istoric, plecând la lucru în străinătate. Dar România? Alegerile din acest an sunt decisive pentru răspunsul la această întrebare.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
