Uniunea Europeană este în cumpănă. Propunerea preşedintelui Franţei şi a cancelarului german a aşa numitei reguli de aur a trezit opoziţii chiar în Franţa şi chiar din partea socialiştilor, care nu doresc să marcheze un punct pentru opozantul lor principal, votând în Adunarea Naţională impunerea în Constituţie a prevederii unui deficit anual de maximum 3%. În plus, orice pretendent la putere se teme să nu se vadă, odată ajuns acolo, pus în situaţia de a nu-şi putea răsplăti susţinătorii.
Întrebarea unui cetăţean din afara sferei economice este una simplă: de ce trebuie guvernele să trăiască peste posibilităţile financiare ale statului, în timp ce restul cetăţenilor sunt mereu avertizaţi „atât produceţi, atât primiţi”? Şi mai ales de când a apărut regula aceasta, păguboasă pentru urmaşi, chiar dacă avantajoasă, un timp, pentru contemporani, de a lăsa mereu moştenire datoriile generaţiei viitoare sau măcar guvernului viitor? Dacă statul român ar folosi banii împrumutaţi pentru educaţie şi sănătate, încă n-ar fi nimic de zis, ştiut fiind că investiţia cea mai rentabilă pe termen lung a unei naţiuni este aceea în educaţie. Cea pentru sănătate are şi ea o bătaie mai lungă decât s-ar părea. Numai că investiţia în educaţie nu este în vederile nici unui guvern în ţara noastră, nu a fost nici în anii pe care ne-am obişnuit să-i idealizăm.
A trăi peste posibilităţile prezente este un sistem inventat de bănci. Acestea şi-au depăşit de mult atribuţiile, împingând lumea spre dezastru, mai ales de când, vorba unui pretendent la nominalizarea socialistă din Franţa, pentru preşedinţie, au început să dicteze în loc să se supună. Nici după enorma ranfluare de care s-au bucurat marile bănci americane şi cele europene, independenţa lor păguboasă nu s-a diminuat. Şi nici unul dintre guvernele lumii, nici un preşedinte, oricât ar fi el de puternic, nu se aventurează să le impună reglementările care ar părea normale oricărui om cu scaun la cap, în afară de bancheri. Adică, atunci când banca te împrumută pe dumneata, om de rând, cu o sumă, ea urmăreşte ca banii respectivi să nu fie folosiţi altfel decât ai declarat la semnarea contractului. Atunci când banca primeşte un, vorba ceea, împrumut nerambursabil (ce împrumut o mai fi şi ăla), ea nu semnează nici un contract cu cel care o ajută să nu se prăbuşească? Ori îl semnează, dar el este dictat tot de ea, pentru a-şi putea folosi mai departe sumele obţinute cum doresc muşchii ei, adică bancherii.
Din păcate, în lumea contemporană există reglementări pentru toate zonele de activitate, dar când este vorba de cea financiară lucrurile se mai nuanţează. După câte ştiu, aşa, ca nespecialist, băncile au apărut dintr-o necesitate a societăţii, ca un instrument al acesteia, dobândindu-şi, în ultima jumătate de secol, o independenţă pe care nici o altă unealtă n-o are. Căci băncile asta sunt, nişte unelte. Se pare însă că ucenicul vrăjitor le-a pornit, uitând cum să le mai oprească.
Pe plan personal şi în societate, trăitul din împrumuturi este privit ca o neseriozitate fundamentală. De ce să nu privim la fel şi statele care fac asta? Păi să vă spun eu de ce. Pentru că atunci nu mai poţi să ai încredere decât în câteva state nordice din Europa şi gata. Ce te faci cu superputerile şi cu marile puteri? Aşadar, de ce să nu introducem în Constituţie prevederea unui deficit bugetar de maximum 3 la sută? Că zero, cum ar fi normal, nu se poate. Iar dacă ne uităm mai bine şi la deficitul ăsta, şi aici şi-au băgat coada, şi încă adânc, tot băncile.
Nicolae Prelipceanu este publicist
