Daca gasesc discutia despre Constitutie o sursa de diversiune electorala (dat fiind ca sunt necesare doua treimi din voturile parlamentarilor – asta face 322, sau ma insel?), situatia nu sta la fel cu adoptarea votului uninominal. Aici nu se mai pune problema ca nici nu merita sa incepi sa discuti pana dupa alegeri. Dimpotriva, viitoarele alegeri vor fi influentate net de forma de vot uninominal care e adoptata azi, daca e adoptata vreuna. La ora asta Parlamentul se zbate sa aprobe proiectul agreat de partidele mari, un sistem mixt "ca in Italia", cum a declarat premierul nostru. A uitat sa spuna ca intre timp in Italia s-a renuntat la acest sistem, care nu a reusit sa atinga obiectivul major propus, reforma clasei politice. Ca atare, stau si ma intreb ce varianta e mai de temut: sa nu iasa nimic din comisia cu pricina, ca de obicei, sau sa iasa un sistem agreat de partitocratia actuala si modelat cu grija dupa un esec deja demonstrat. Incepe sa se vada o tendinta clara de premeditare a ingroparii unor institutii din faza lor de design, cum e ANI.
Poate ca nu e, asadar, de prisos, ca sa ne evitam o deziluzie prea mare, sa discutam ce s-a intamplat in cazul italian. Italia se compara perfect cu Romania. O tara a carei politica se baza complet pe clientelism a fost deodata in situatia de a nu mai putea satisface clientelele in acelasi ritm, dat fiind ca din 1998 pregatirea trecerii la euro ii punea restrictii serioase. Scandalurile legate de coruptia politica si Mafia rapisera si ele, la randul lor, putina legitimitate ce mai ramasese unui sistem de partide, care guvernase zeci de ani cu coalitii din mereu aceiasi parteneri, pe baza votului proportional pe liste. Presiunea de a reforma sistemul electoral ca modalitate de a curata clasa politica a venit de jos in sus, de la regiunile dezvoltate care isi foloseau dreptul la referendum: s-au tinut mai multe referendumuri cu scopul explicit de a schimba sistemul electoral. In 1993 a fost adoptat un sistem de vot mixt, cu circumscriptii uninominale pe de o parte, dar si compensare proportionala pe lista de partid pentru restul locurilor (precum proiectul nostru). Partidele au asudat putin. Au recrutat diversi oameni onorabili si cu reputatie din academie (de exemplu, Amato, d’Alema etc.), ca sa ii puna sa candideze pentru ei, si au bagat la partea de liste pe toti cei vechi care aveau probleme de imagine. Guvernele s-au format greu, s-au bazat tot pe coalitii si au ramas instabile. In 1998 d’Alema a avut nevoie de 11 grupuri parlamentare ca sa adune o majoritate de 52%. Partidele au ramas iresponsabile. Dar profitand de momentul favorabil politic si de opinie publica procurorii au actionat. In 1992, 588 de persoane din sfera politica fusesera trimise in judecata pentru coruptie: in 1993 cifra a sarit la 1043, iar in 1994 la 1644. Oligarhia partidelor din vechea democratie consensuala italiana, mai ales crestin si social-democratii, a fost practic decimata. Pe de alta parte, criteriile de la Maastricht au diminuat serios "rentele" pe care firmele abonate le aveau din bani publici. Dar nu le-au eliminat.
Deziluzia publica a fost foarte mare. Au urmat alte referendumuri, sa elimine votul mixt si sa se treaca la majoritar pur, dar nu a avut participare suficienta. Cei care sustinusera trecerea la uninominal au pretins ca ideea lor a fost asasinata fiindca s-a folosit un sistem mixt, nu unul pur. Cei care fusesera contra au replicat ca nu a iesit nimic pentru ca uninominalul nu putea rezolva aceste probleme. Sistemul fiind mixt, e greu de spus care jumatate poarta vina, daca nu chiar intregul. Cam prin perioada asta a scris Giovanni Sartori, marele politolog italian, ca sistemele mixte au dezavantajele ambelor sisteme pure (majoritar si proportional) si avantajele nici unuia. Alti autori au vorbit de "proportionalizarea" votului majoritar italian. La ultimele alegeri italiene, lista inchisa de partid a revenit in forta.
Nu cumva repetam tot acest scenariu, cu reforme bine controlate de exact cei care se presupune ca vor fi schimbati de ele si nu vom sti nici noi daca ne merge prost ca am facut prea mult sau ca am facut prea putin? Mie cam asa mi se pare. Noi nu avem regiuni, dar il avem pe Traian Basescu care poate face referendumuri. Esentialul e insa sa stim ce vrem sa iasa din ele si sa nu provocam si mai multa agitatie pe lucruri deja incercate si care nu vor schimba mai nimic.
Dar de ce ne comparam cu Italia, pot intreba cititorii, si nu cu Germania, unde sistemul merge bine? E simplu: cazul comparabil cu noi este cel in care sistemul mixt a fost incercat ca leac la coruptia clasei politice, intr-o tara cu o cultura similara si o organizare a statului (unitar) apropiata de noi. Statul german, cu federalismul sau organic, bazat pe landuri care au fost state diferite timp de sute de ani, nu e comparabil cu nimeni. Nu o sa fie maine Germania la noi daca copiem Constitutia si sistemul ei electoral. Ba chiar nici poimaine, pentru ca nu e o chestiune de timp. Numai cei necopti la minte cred ca tarile sunt niste table goale pe care desenam cu creta ce vrem noi (am fost si eu in aceasta categorie, asa ca stiu ce spun). Nicolae Iorga scria asa: "Constitutia din 1866 a fost facuta de un croitor excelent, dar deprins a croi costume dupa alte trupuri decat ale noastre, asa incat, de cand am adoptat-o, traim cu trupul intr-o parte si cu costumul in alta… singurul efect asupra vietii
noastre politice fiind sporirea ipocriziei… Sa fie o lectie pentru toti reformatorii de astazi si de maine… pentru toti cei care vin la guvernare cu buzunarele pline de legi care trec, dar nu sunt niciodata aplicate".
Alina Mungiu-Pippidi este presedinte fondator al SAR si cercetator asociat al Colegiului St. Antonys din Oxford
