2006 este un an decisiv pentru soarta europeana a Balcanilor. In mai Comisia de la Bruxelles va decide daca Romania si Bulgaria vor adera in 2007 sau 2008. In aprilie in Muntenegru are loc un referendum asupra independentei micutei republici adriatice cu mari sanse de reusita si tot anul acesta se decide statutul final al provinciei Kosovo, care este probabil sa consemneze o forma sau alta de independenta.
O noua ruptura in cadrul a ceea ce a mai ramas din fosta Iugoslavie – federatia Serbia si Muntenegru -, precum si o foarte probabila divizare a teritoriului Serbiei de aceasta data este de natura sa creeze noi tensiuni interetnice in Balcani cu riscul de noi explozii de violenta.
Singura institutie care poate preveni un deznodamant nefericit in aceasta parte a lumii este Uniunea Europeana, numai ca relatia Europei cu Balcanii a fost dintotdeauna cel putin ambigua daca nu dezastruoasa. In anii 1991-1992 tarile europene au fost divizate in privinta sustinerii independentei Sloveniei si Croatiei. Vaticanul si, imediat, Germania au rezolvat disputa, recunoscand unilateral cele doua tari. Ulterior, Europa a asistat fara sa faca nimic cum sarbii, croatii si musulmanii se macelareau in Bosnia si, mai tarziu, cum acelasi lucru se intampla in Kosovo intre sarbi si albanezi. De fiecare data a fost nevoie de interventia NATO (citeste Statele Unite) pentru a se ajunge la o solutie.
Arma cea mai eficienta in mainile europene este promisiunea aderarii. In locul conflictelor tribale si al vesnicei saracii, promisiunea pacii si prosperitatii. Cine ar putea refuza asa ceva? Lucrurile sunt insa mai complicate decat par si asta din cauza faptului ca statele din regiune au statut diferit. Slovenia este deja membra iar Romania si Bulgaria sunt ca si intrate. De aici incep insa necunoscutele.
Croatia a inceput deja negocierile de aderare pe care ar trebui sa le incheie in 2009. Macedoniei i s-a recunoscut in decembrie calitatea de stat candidat iar Bosnia si Serbia-Muntenegru au facut de-abia primii pasi o data cu semnarea tratatelor de asociere. Muntenegrului i s-a promis ajutor in cazul declararii independentei iar Kosovo este, practic, protectorat european. Bosnia este si ea un protectorat al ONU. Un tratament egal, care sa duca la aderarea tuturor in acelasi timp este asadar imposibil. Mai grav este ca la nivel european incep sa apara aceleasi divergente. Daca ar fi sa ne luam dupa copilul favorit al Frantei, Nicholas Sarkozy, dupa Romania si Bulgaria extinderea ar trebui oprita, o „oboseala” pe care o reclama si multe din statele nordice. O asemenea decizie ar fi o catastrofa. In acest context, faptul ca presedintia Uniunii Europene este detinuta de fosta putere imperiala din regiune, Austria, este un lucru bun. Austria este, de departe, cel mai important investitor din Balcani. Recentele achizitii ale Bancii Comerciale si Petrom de catre companii austriece nu fac decat sa ii consolideze aceasta pozitie. Desi presedintia UE este, de obicei, o functie de mediator, Austria poate face mai mult pentru a se asigura ca usa europeana ramane deschisa si primul pas este sa se asigure ca Romania si Bulgaria adera in 2007. Intr-o zona fierbinte ca Balcanii, Europa nu isi poate permite riscul amanarii celor doua tari.
