„Trebuie să europenizăm Balcanii, pentru a evita balcanizarea Europei.“ Am scris aceste cuvinte împreună cu analistul politic francez Jacques Rupnik în 1991, într-un moment în care războiul izbucnea între statele desprinse din Iugoslavia. Luptele aveau să dureze până la finalul deceniului, făcând mii de morți și solicitând două intervenții ale NATO (în Bosnia, în 1995, și în Serbia, în 1999).
La aproape un sfert de secol de la acele cuvinte, Balcanii continuă să reprezinte o amenințare pentru pacea europeană, așa cum s-a întâmplat și în ajunul primului război mondial sau la finalul Războiului Rece, când implozia Iugoslaviei a dus nu doar la primul război din Europa din 1945, ci la revenirea genocidurilor. Conflictul recent din Macedonia, soldat cu moartea a opt polițiști și a 14 militanți albanezi, readuce în atenție spectrul unei violențe reînnoite. E dificil de știut dacă vărsarea de sânge reprezintă purulența unei răni vechi, nevindecate, sau este vorba de ceva nou, o acțiune împotriva guvernării majoritar slave, care pare înclinată spre a îmbrățișa șovinismul etnic.
Ce este clar este că regiunea rămâne o realitate explozivă și confuză, capabilă să amenințe stabilitatea Europei, care se află deja pe muchie de cuțit după aventura rusească din Ucraina. Regiunea este un mix volativ între naționalismul în creștere, profunda frustrare economică și dezamăgirea cu privire la progresul privind aderarea la Uniunea Europeană. Riscul unei căderi în haos ne obligă să ne gândim din nou cum să manevrăm mai bine butoiul cu pulbere balcanic.
Când am vizitat Belgradul, de curând, confruntarea armată din Macedonia era subiectul fierbinte de discuție din oraș. Unii dintre interlocutorii mei sârbi deplângeau orbirea Occidentului. În mod deosebit, criticau UE, NATO și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa pentru că au descris violența în creștere drept o serie de „incidente izolate”. Din perspectivă sârbă, atacurile din partea naționaliștilor albanezi sunt mai degrabă începutul unei încercări de a-și lărgi teritoriul pe seama vecinilor creștini, începând cu cei mai slabi.
Abordări ca acestea sunt cele care, împreună cu violența, riscă să reimpună ambivalența profundă din cadrul UE cu privire la perspectiva unei noi extinderi. Precendent Greciei, care nu este tocmai un model pentru UE, pare deosebit de relevant când este aplicat vecinilor săi nordici, care sunt în egală măsură contaminați de corupție și șomaj. Iar unii din UE sunt reticenți din cauza afinității aparente a Bisericii Ortodoxe și a adepților săi față de Rusia lui Vladimir Putin, dar și din cauza numeroasei populații musulmane din regiune.
Aceste temeri europene reflectă, în parte, eșecul liderilor continentului de a valorifica succesele uneori spectaculoase ale expansiunii UE, Polonia fiind exemplul cel mai notabil. În schimb, exigențele politicilor interne i-au determinat pe mulți lideri politici să scoată în evidență dificultățile și să accentueze eșecurile extinderii.
Cu așa un vânt rece care bate dinspre Vest, nu e de mirare că eurofilia a început să scadă în locuri precum Belgrad, lăsând loc nostalgiei tot mai consistente pentru era iugoslavă. „Atunci eram respectați”, mi-a explicat un diplomat sârb pensionar. „Eram una dintre marile țări ale mișcării de non-aliniere”.
Sentimente similare sunt evidente în Bosnia și chiar în Croația, membră a UE din 2013. În timpul regimului comunist, Iugoslavia reprezenta un contrast clar față de blocul sovietic. Economic și social, cetățenii săi o duceau mult mai bine decât cei din Europa Centrală. Astăzi, roata norocului s-a întors. Polonia înflorește, în timp ce statele foste iugoslave (cu excepția Sloveniei) se luptă, victime ale unor răni nevindecate din trecutul îndepărtat și recent – incluzând aici și atavismul cinic al fostului președinte iugoslav și sârb, Slobodan Miloșevici, în a câștiga și menține puterea.
Au trecut ani de când UE pare atât de distantă, atât de rece. Decizia președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, de a desființa postul de comisar pentru Extindere a fost privită ca având o semnificație deosebită, lăsând pe mulți în căutarea unui model alternativ. Recucerirea Crimeii de către Rusia oferă un punct de discuție pentru ultra-naționaliștii sârbi care deplâng pierderea regiunii Kosovo majoritar albaneză. Între timp, biroul Gazprom din centrul Belgradului oferă o dovadă amplă, vizibilă, a prezenței energetice rusești în țară.
Adevărul este, desigur, că nu există nici un „model rusesc” pentru Balcani, decât prin folosirea forței brute. Legăturile și mai strânse cu Europa rămân cea mai bună cale de urmat pentru locuitorii din regiune și pentru UE deopotrivă. Într-o perioadă de criză economică severă, idealurile europene rămân, în ciuda tuturor problemelor, singurul antidot eficient la naționalismul virulent. Pentru Balcani, ca și pentru restul Europei, UE este singura alternativă la un viitor la fel de rău precum cel mai rău trecut.
Dominique Moisi, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris (Sciences Po), este consilier senior la Institutul Francez pentru Afaceri Internaționale (IFRI) și profesor invitat la Colegiul King din Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
