Ca gest bine intenţionat, Ora Pământului e greu de egalat sau depăşit. Când ceasurile au bătut 20.30, în ziua de sâmbătă, 27 martie, aproape un miliard de oameni, în peste 120 de ţări, şi-au demonstrat voinţa de a face ceva împotriva încălzirii globale şi au stins luminile timp de o oră. Într-un spectacol de solidaritate oficială, au rămas în întuneric şi multe dintre cele mai celebre puncte de interes de pe harta planetei: de la Opera din Sydney la Marea Piramidă de la Gizeh, la fel şi Oraşul Interzis din Beijing, Empire State Building din New York, Big Ben din Londra, Turnul Eiffel parizian, siluetele oraşelor Hong Kong şi Las Vegas.
Oricum ar fi, Ora Pământului reprezintă una dintre cele mai de succes acţiuni de relaţii publice concepute vreodată. Organizată pentru prima dată în 2007 la Sydney, în Australia, de filiala locală a organizaţiei World Wildlife Fund, popularitatea ei şi nivelul de participare (la nivel individual şi oficial) au explodat în ultimii ani până la punctul în care nu mai există practic colţişor de planetă unde campania să nu fi ajuns. Aşa cum spunea Greg Bourne, directorul World Wildlife Fund în Australia, „participă toată lumea, de la Casablanca până la taberele de safari din Namibia şi Tanzania”.
Dar face Ora Pământului într-adevăr ceva pentru a opri – sau măcar pentru a încetini – încălzirea globală? Nu prea.
Motivele popularităţii evenimentului nu sunt greu de pătruns. Cine, cu excepţia celor mai căpoşi negaţionişti ai încălzirii pământului, ar putea rezista ideii formulate, de pildă, pe site-ul american al Orei Pământului şi care spune că „prin închiderea luminii pe 27 martie, la ora locală 20.30, vei face pasul către o naţiune mai curată şi mai sigură”?
Evident, lucrurile nu au stat mai deloc aşa. Principalul fenomen generat prin închiderea luminii timp de o oră la ceas de seară a fost o acuitate vizuală redusă. Impactul ecologic a fost neglijabil. Chiar dacă toată populaţia planetei ar fi participat pe durata întregii ore, rezultatul ar fi fost echivalent cu oprirea emisiilor de carbon din China pentru aproximativ 45 de secunde.
Desigur, acest calcul ultraoptimist prezumă ca nimeni să nu fi folosit mai mult curent după trecerea orei respective. Studiile recente prezentate de doi psihologi canadieni au arătat că oamenii care cheltuiesc bani pe produse verzi sunt, imediat după cumpărături, mai puţin înclinaţi spre generozitate şi mai înclinaţi spre furtişaguri decât cei care nu cumpără produse verzi. Se pare că, dacă facem o faptă bună – cum ar fi să stingem lumina -, ceva ne face să credem că, ulterior, avem dreptul de a ne purta urât.
Organizatorii Orei Pământului au admis natura simbolică a exerciţiului. Stingerea luminilor e doar „un apel la acţiune”, au afirmat. După cum a explicat directorul general al WWF, James Leape, e vorba despre crearea „unei platforme globale prin care milioane de oameni să dea glas îngrijorării faţă de efectele devastatoare ale schimbărilor climatice”. Iar un alt oficial al WWF adaugă:
„Le-am spus astfel politicienilor noştri că nu pot lăsa baltă problema schimbării climatice”.
Toate bune şi frumoase, dar, dacă e să ne luăm după spusele unui anume Andy Ridley, Ora Pământului are, de fapt, o agendă mai precisă. Trebuie că ştie ce spune pe acest subiect, fiindcă, lăsând la o parte că el e omul căruia i-a venit iniţial ideea acum câţiva ani, discutând la o bere cu amicii într-un pub din Sydney, Ridley este şi directorul executiv al organizaţiei Earth Hour Global. „Ceea ce mai avem în vedere pentru acest an – le spunea celor de la Associated Press – e un acord global care încurajează toate ţările să-şi reducă emisiile.”
Tocmai asta e marea problemă cu Ora Pământului. Oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, fapt este că emisiile de carbon nu vor fi reduse printr-un acord. În cazul în care aşa ceva ar fi fost, politic vorbind, posibil, s-ar fi realizat de mult – dacă nu la Summitul Pământului de la Rio de Janeiro, în 1992, atunci la Kyoto, 12 ani mai târziu, iar dacă nu la Kyoto, atunci la Copenhaga, în decembrie anul trecut. Dar nu a fost posibil. După două decenii de încercări, cel mai bun acord asupra căruia statele lumii au putut să convină este unul care nu impune obligaţii reale, nu stabileşte ţinte de emisie obligatorii şi nu cere de la nimeni vreo acţiune specifică. În mod sigur putem învăţa ceva din asta.
Dar organizatorii Orei Pământului preferă să ignore această realitate incomodă, realitate pe care nu avem cum să o evităm. Dacă vrem, la modul serios, să rezolvăm problema încălzirii globale, atunci trebuie să trecem la acţiuni care au efect, nu să irosim resurse importante pe acorduri golite de conţinut şi moralisme, oricât de bine ne-ar face asta să ne simţim. Poate că închiderea luminii şi promisiunile de reducere a emisiilor ne induc o stare de bine pe moment, dar cam cu atât rămânem.
O soluţie semnificativă pentru încălzirea globală trebuie să se concentreze pe cercetarea şi dezvoltarea energiilor curate, fără fixaţia unor promisiuni goale de reducere a emisiilor. Cu doar 0,2% din PIB-ul global (sau 100 miliarde dolari anual), am putea obţine inovaţiile tehnologice hotărâtoare de care avem nevoie pentru ca energia verde să devină atât de ieftină, încât să alimenteze un viitor fără carbon. Aşa că haideţi să nu mai bâjbâim în beznă şi să facem ceva semnificativ pentru un viitor mai bun.
© Project Syndicate 2010
www.project-syndicate.org
Pentru un podcast al acestui comentariu în limba engleză, accesaţi
http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/lomborg58.mp3
