Bacalaureatul ne-a adus surprize neplăcute şi anul acesta: promovabilitate sub 50%, mai mică decât în anii trecuţi, când, oricum, nu fusese prea strălucită. Cei obişnuiţi cu frauda, cu şmecheria, cu copiatul, ca să o spunem pe-a dreaptă, vor considera că de vină sunt camerele de supra-veghere, când, de fapt, e clar ca bună ziua că vina e chiar a lor. Dar acest tip de judecată e acela al politicienilor care, când sunt prinşi cu cioara vopsită, dau vina pe cei care i-au prins.
Aici e vorba despre un sistem, cel în care minciuna e forţa motrice a întregii societăţi: ierarhii profe-sionale, glorii politice sau de altă natură, grade universitare obţinute prin şmecherie, fraudă, minciună, plagiat. O fi stat minciuna cu regele la masă pe vremea bietului Vlahuţă, dar acum ea stă la multe dintre me-sele românilor importanţi, şi chiar la unele mai modeste. Tele-viziunile mai ales, se întrea-bă, de sărbători, ce va pune românul pe masă. Păi, românul are gata pusă masa: minciuna e acolo, pe masă, la masă, sub masă, în jur, peste tot.
Altfel nu s-ar fi răspândit atât de tare sistemul ăsta mincinos, nu s-ar fi răspândit atât de puternic furtul intelectual şi de orice altă natură. Învăţământul de bază al furtului a fost absolvit cu magna cum laude în sistemul comunist, în care, dacă ţăranul nu fura de pe propriul pământ, furat de comunişti, murea de foame. Şi cum nu numai ţăranul trebuia să fure, ci şi cei de la oraş, plus minciuna absolut necesară supravieţuirii, am ajuns unde am ajuns. Cei care fură sau iau mită trebuie să mintă ca să pară oneşti, nu?
A fost, aşadar, un antrenament îndelungat şi temeinic, demn de cauze mai drepte. Şi nu ştiu când şi în ce generaţie se va remedia acest defect devenit naţional, în ciuda faptului că sunt şi oameni, probabil mulţi, dar care nu contează în societatea actuală, care nu fură, nu mint, nu se prefac a fi ce nu sunt. Minoritatea suferă întotdeaua, oricât de cinstită ar fi, dacă majoritatea e altfel. Dar aici e vorba, cumva, de o majoritate ca importanţă, nu neapărat ca număr, pentru că ştim: în lumea de azi adevărata majoritate, cea statistică, nu contează, contează ca majoritate minoritatea care are puterea, cea care guvernează, dar şi cea care i se opune, că tot din aceeaşi făină e plămădită, în general, şi ea.
Zilele trecute era vorba să se facă o evaluare a miniştrilor după gradul de absorbţie al fondurilor europene la ministerele pe care le conduc. Doamna Boagiu ieşise pe primul loc din coadă, cu vreo doi şi ceva la sută. Dar cea mai înaltă gură a ţării i-a dat nota prezidenţială: e serioasă. Am văzut şi noi cât de serioasă e, la noua inaugurare a celor două staţii de metrou (2,6 km de linie), unde s-au înghesuit cu toţii, ministrul Transporturilor, primul ministru şi o gloată întreagă de trepăduşi care să aplaude asemenea mari victorii.
O victorie într-adevăr: tronsonul se lucrează de 23 de ani, sau, mă rog, de 23 de ani a fost început. Oricum, statistic, avem 2 staţii noi în 23 de ani. În regimul comunist, când se realiza ceva de care capitaliştii se săturaseră de mult, se spunea: încă o lovitură dată capitalismului. Iar un banc spunea cam aşa: „Azi avem brânză! Încă o lovitură dată imperialismului!”. Triumfalismul cu care se inaugurează fleacuri cu mare tam-tam în ţara noastră, şi azi, de acolo vine, de la noua lovitură dată capitalismului de comunismul victorios altădată. Ba, dna Boagiu ne-a mai promis, în următorii zece ani, 60 de sta-ţii noi. S-o credem, să n-o cre-dem? N-aveţi, rămasă de astă-primăvară, vreo margaretă?
Nicolae Prelipceanu este publicist
