Am evitat să scriu despre schimbările legislative privind contractele de drepturi de autor atunci când discuţia s-a dus la nivel de principii. Şi asta din trei motive. Primul: nu mi s-a părut principial corect ca breasla jurnaliştilor, care dispune de o putere simbolică enormă, să abuzeze de această putere pentru a obţine, în esenţă, o exceptare de la norma de bază că la venituri egale ar trebui să plătim cu toţii impozite egale. Al doilea motiv: e evident că trusturile de presă au abuzat de forma veche a legii, plătind tot personalul, inclusiv şoferii şi femeile de serviciu, pe drepturi de autor. Ba chiar şi plata în masă a jurnaliştilor pe drepturi de autor era o formă de abuz, formal vorbind, aproape toţi jurnaliştii din România erau plătiţi cu salariul minim pe cartea de muncă, iar restul, pe drepturi de autor. Era evident că nu e în regulă, un jurnalist e şi el salariat. În plus, jurnalistul mediu din România se va trezi că iese din câmpul muncii cu pensia minimă, doar pentru că exista acest artificiu legal.
Am aşteptat deci să văd cum va rezolva statul o situaţie complicată. Nu mi-a fost clar dacă era chiar nevoie de o nouă reglementare sau dacă se putea rezolva prin aplicarea serioasă a celei vechi. În definitiv, Inspecţia Muncii putea proba şi pe legea veche că o femeie de serviciu nu face muncă de creaţie, chiar dacă dă cu aspiratorul prin redacţii. În general, e o idee proastă să suprareglementezi pentru că autorităţile sunt incapabile să aplice o lege deja existentă. Apoi, am o obiecţie de principiu faţă de moment: industria media este pe butuci, veniturile au scăzut cu mai mult de jumătate, presa cât de cât serioasă e oricum scoasă pe tuşă de tabloide, presa de calitate are un rol public important (de aceea e subvenţionată transparent în unele state europene, precum Suedia). Cu alte cuvinte, statul a creat o facilitate pentru presă în vremuri bune prin subtaxarea drepturilor de autor, apoi a tolerat neregularităţile în aplicare, iar când îi e mai rău presei, statul e apucat de hipercorectitudine, anulează facilitatea şi trece la suprareglementare. Ca în butada aceea cu băncile care îţi dau o umbrelă când e soare afară şi ţi-o iau când plouă.
Dincolo de aceste chestiuni de principiu, noua lege (ordonanţă de urgenţă, de fapt) e de un imbecilism incredibil. Repet, nu neg principiul în sine, ci practica. În primul rând, de vreo două luni, diferite autorităţi s-au tot contrazis despre cum se aplică o lege scrisă de ele. În fine, s-au decis. Iar normele de aplicare sunt odioase. Ţineţi-vă bine: oricine are un contract de drepturi de autor trebuie să meargă lunar la trei instituţii diferite, la casa de pensii, la casa de sănătate şi la agenţia de ocupare a forţei de muncă. Cu alte cuvinte, eu, Ghinea, care încasez drepturi de autor pentru acest editorial, trebuie să mă duc în fiecare lună la casa de pensii, să stau la coadă şi să achit contribuţia pentru pensie. Cum suntem cam jumătate de milion de români în această situaţie, presupun că vor fi cozi în fiecare lună. Apoi merg, tot lunar, la casa de sănătate să plătesc contribuţia şi stau la coadă: „Uite, bă, statule, şi banii de sănătate!”. Apoi merg la şomaj, tot lunar, tot coadă: „Uite, bă, statule, banii de şomaj!”. (Aş fi curios să ştiu motivaţia de principiu pentru asta, adică cum poţi să rămâi şomer din funcţia de autor?
Şi dacă nu mai am contract, cu ce mă ajută statul ca şomer, îmi caută alt ziar la care să scriu editoriale? Sau alt teatru unde să mă duc pe scenă, pentru actori?) Şi încă nu s-a terminat. Dacă am un contract-cadru de drepturi de autor, adică am un contract cu România Liberă că sunt plătit cu suma X pe articol, dar se întâmplă să nu scriu nici un articol în luna respectivă, din orice motiv, că nu am chef, că s-a supărat Dan Turturică pe mine, cine ştie, deci chiar dacă într-o lună nu iau nici un ban, tot trebuie să mă duc personal la casa de pensii, la casa de sănătate şi la şomaj şi să declar că nu am încasat bani. Poate că Turturică nu se supără pe mine şi îmi publică articolele, dar cei care trăiesc din scris ştiu că se întâmplă frecvent să ai contracte-cadru cu diverse organizaţii, iar plata să se facă nu lunar, ci la intervale mai mari. Ei bine, tot trebuie să mă duc lunar în cele trei locuri, să stau la coadă şi să zic: „Bă, statule, mersi de interes, dar luna asta nu am ce să-ţi plătesc!”.
Ce se întâmplă dacă nu stau lunar la trei cozi? Statul află de la angajator, România Liberă în acest caz particular, că am încasat nişte bani şi îmi dă amendă de 5.000 de lei. Cititorii care vor sări să spună „Aha, voi,ziariştii, vă credeţi mai speciali!” sunt rugaţi să stea puţin să se gândească. Nu spun nimic despre principiul impozitării drepturilor de autor, dar sunt revoltat de imbecilitatea unui stat care mă pune să fac drumuri lunare pentru a declara nişte informaţii pe care el deja le are de la angajator. Şi dacă tot mă duc, de ce trebuie să mă duc în trei locuri diferite? Nu poate lua statul banii într-un loc şi să-i redistribuie apoi între cele trei case de stat? Mi se pare mie sau asistăm la un exerciţiu simbolic de umilire? Adică, nu doar că vă luăm bani, dar vă punem pe drumuri, că aşa vor muşchii noştri de birocraţi. În capul birocraţilor care au scris normele de aplicare, ăştia de trăiesc din drepturi de autor sunt nişte indivizi cu mult timp liber, care au chef, nervi şi timp să umble lunar pe la trei instituţii. Cât de idiot trebuie să fii să gândeşti aşa ceva când ne tot răcim gura cu debirocratizare, informatizare, e-government, better regulation, bla bla? De ce nu un ghişeu unic online, dacă statul tot vrea să ia de pe umerii angajatorilor declaraţiile astea? De ce nu declaraţii anuale, dacă tot depunem anual o declaraţie de venituri totale? De ce să pui jumătate de milion de oameni pe drumuri în fiecare lună, dacă poţi să nu o faci?
Poate că Emil Boc se miră de ce nu îl place lumea. Ei bine, de asta. Pentru că birocraţia pe care o conduce e lăsată de capul ei şi bruma de principii bune pe care le flutură habarnist se fac praf la contactul cu realitatea. Cât de greu era să-i treacă unuia de la minister prin cap că vor avea jumătate de milion de oameni nu doar frustraţi că li se iau bani, ci şi scoşi din sărite că sunt puşi pe drumuri inutil? Şi sub ameninţarea amenzii… În aceste condiţii, nu am decât să spun: „Bă, statule, hai sictir! Eu am treabă, dacă ai nevoie de bani, am lăsat nişte plicuri pe frigider, te aştept cu drag să-i încasezi!”.
